Adevărul amar despre familie: Cum al patrulea copil al surorii mele a zguduit totul din temelii

— Camelia, nu mai pot! Nu mai pot să duc totul singur! a izbucnit Lucian, trântind ușa bucătăriei în urma lui. Era seară, iar mirosul de ciorbă proaspătă plutea încăpățânat în aer, dar nimeni nu mai avea poftă de mâncare. Eu, sora ei mai mică, stăteam la masă cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Camelia, cu ochii roșii și obrajii palizi, se uita în gol, ca și cum nu ar fi fost acolo.

Aflasem cu doar două zile înainte că va avea al patrulea copil. O veste care, în alte vremuri, ar fi adus zâmbete și felicitări. Dar acum, cu ratele la bancă neplătite de două luni, cu trei copii mici care se certau pentru o singură tabletă veche și cu Lucian lucrând ore suplimentare la fabrica de mobilă din oraș, vestea a căzut ca un trăsnet.

— Ce vrei să fac? Să-l dau afară? a șoptit Camelia într-un târziu, privindu-l pe Lucian cu o disperare mută.

— Nu știu! Dar nu mai pot! Nu mai pot să mă uit la copii cum plâng că nu au haine noi la școală! Nu mai pot să mă uit la tine cum te pierzi pe zi ce trece! a răspuns el, vocea tremurându-i de furie și neputință.

Am simțit atunci că familia noastră, atât de unită cândva, se rupe încetul cu încetul. Mama noastră murise acum trei ani și Camelia rămăsese stâlpul casei. Eu locuiam la oraș, dar veneam des să le aduc ce puteam: haine pentru copii, câte un pachet cu dulciuri sau bani pentru facturi. Dar niciodată nu mi-am imaginat că voi fi martora unui asemenea conflict.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Vecinii au început să șușotească pe la colțuri. „Iar e gravidă Camelia? Dar nu le ajunge?” „Lucian e fraier că nu pune piciorul în prag!”

La biserică, preotul a ținut o predică despre responsabilitate și familie numeroasă. Am simțit privirile grele ale consătenilor pe spatele nostru. Camelia mergea cu capul plecat, iar copiii erau tot mai retrași.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am stat cu Camelia pe banca din fața casei. Aerul mirosea a fân proaspăt cosit și a ploaie care stătea să vină.

— Tu ce ai face în locul meu? m-a întrebat ea încet.

Am tăcut mult timp. Nu știam ce să-i spun. Pe de o parte, o înțelegeam: fiecare copil era o bucurie, o speranță. Pe de altă parte, vedeam cât de greu le era deja.

— Nu știu… Dar cred că ar trebui să vorbești cu Lucian. Să vă ascultați unul pe altul. Să vă spuneți ce vă doare cu adevărat.

Camelia a oftat adânc.

— El zice că nu mă mai iubește. Că nu mai poate să trăiască așa. Dar eu… eu nu pot să renunț la copilul ăsta. Simt că ar fi ca și cum mi-aș tăia o bucată din suflet.

În săptămânile care au urmat, certurile dintre ei au devenit tot mai dese. Lucian a început să doarmă pe canapea. Copiii au simțit imediat schimbarea: cel mare a început să lipsească de la școală, mijlociul s-a apucat să fure mere din grădinile vecinilor, iar cea mică plângea noaptea fără motiv.

Într-o zi, Lucian a plecat de acasă. A spus că are nevoie de timp să se gândească. Camelia a rămas singură cu copiii și cu burtica tot mai mare. Eu am încercat să o ajut cât am putut, dar simțeam că mă sufoc între neputința ei și furia lui Lucian.

Familia noastră s-a împărțit în două tabere: unii o judecau pe Camelia pentru „iresponsabilitate”, alții îl acuzau pe Lucian că e „laș”. Bunica a venit din satul vecin și a încercat să-i împace:

— Copiii sunt dar de la Dumnezeu! Dar trebuie să ai grijă și de cei pe care îi ai deja!

Camelia plângea aproape zilnic. Într-o noapte m-a sunat:

— Nu mai pot… Mă gândesc să plec la oraș, să las copiii la tine până mă pun pe picioare…

Am simțit atunci cât de disperată era situația. Am început să mă întreb dacă nu cumva toți greșisem undeva pe drum: noi, care am judecat-o; ea, care nu s-a gândit la consecințe; Lucian, care a fugit în loc să lupte.

Când s-a născut fetița, Lucian s-a întors acasă. A plâns când a ținut-o prima dată în brațe. Dar rănile dintre el și Camelia nu s-au vindecat peste noapte. Au mers împreună la consiliere la preot și la psihologul din oraș.

Acum, după aproape un an, lucrurile s-au mai liniștit. Dar familia noastră nu mai e aceeași. Copiii sunt mai retrași, Camelia e mereu obosită, iar Lucian pare mereu absent cu gândul.

Mă întreb adesea: oare câte familii din România trec prin astfel de încercări? Oare când vom învăța să ne ascultăm unii pe alții fără să judecăm? Poate că uneori dragostea nu e suficientă ca să țină o familie unită… Sau poate că tocmai greutățile ne arată cine suntem cu adevărat?