Ajutor! Soacra mea a mers la spital pentru inimă și s-a întors cu un nou-născut!

— Ce faci, mamă, ai adus pâine? am strigat din bucătărie, fără să ridic ochii din tigaia cu ouă. Era ora opt dimineața și mă așteptam ca Maria, soacra mea, să se întoarcă de la spitalul municipal unde fusese internată pentru investigații la inimă. Ușa s-a deschis brusc, iar în locul răspunsului obișnuit, am auzit un plânset subțire, aproape ireal.

M-am întors și am văzut-o pe Maria, palidă, cu ochii mari, ținând în brațe un bebeluș înfășat într-o păturică roz. Am simțit cum mi se taie respirația. Soțul meu, Vlad, a apărut în pragul ușii, cu fața schimonosită de uimire.

— Mamă… ce-i asta? a bâiguit el.

Maria a oftat adânc și a început să plângă.

— Nu știu… Nu știu ce să vă spun… Am găsit-o pe holul spitalului, abandonată. Nu era nimeni în jur. Am întrebat asistentele, dar nimeni nu știa nimic. Am simțit că nu pot să o las acolo…

Am rămas toți trei în tăcere, privind bebelușul care plângea tot mai tare. În mintea mea se derulau imagini haotice: poliție, asistență socială, scandaluri la televizor. Vlad a rupt tăcerea:

— Mamă, nu putem păstra copilul! E ilegal! Trebuie să anunțăm autoritățile!

Maria s-a strâns și mai tare în jurul micuței.

— Dacă o iau? Dacă ajunge cine știe unde? Poate nici nu-i pasă nimănui de ea…

Am simțit un val de furie și neputință. De ce trebuia să ni se întâmple nouă asta? Aveam deja destule probleme: rate la bancă, serviciul meu instabil, Vlad lucra peste program ca să putem plăti facturile. Iar Maria abia ieșise din spital după o criză cardiacă!

În acea zi nu am ieșit din casă. Am sunat la poliție, dar Maria a refuzat să vorbească cu ei. A spus că nu poate să dea copilul până nu știe sigur că va fi bine îngrijit. Polițistul de la capătul firului părea la fel de confuz ca noi.

— Doamnă, nu puteți păstra copilul! Trebuie să vină cineva de la Protecția Copilului să-l preia.

Maria a izbucnit:

— Și dacă ajunge într-un centru din ăla unde copiii sunt bătuți și flămânzi?

Am încercat să o liniștesc:

— Mamă, nu putem face noi legea! Gândește-te la sănătatea ta!

În zilele următoare casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Maria refuza să doarmă, veghea lângă pătuțul improvizat dintr-o cutie de carton. Vlad era tot mai nervos, iar eu mă simțeam prinsă între două lumi: cea a rațiunii și cea a inimii.

Sora mea, Ioana, a venit într-o seară să ne ajute.

— Sunteți nebuni? Vreți să vă treziți cu dosar penal? Ce-o să zică lumea?

Maria a ridicat privirea spre ea:

— Lumea zice multe… Dar dacă ar fi copilul tău?

Ioana a tăcut. Pentru prima dată am văzut-o fără replică.

Au trecut două săptămâni. Fetița — căci era fetiță — a început să râdă la Maria. O priveam cum îi mângâie obrajii subțiri și mă întrebam dacă nu cumva soacra mea avea dreptate. Poate că uneori trebuie să faci ce simți, nu ce spune legea sau lumea.

Dar presiunea creștea. Vecinii au început să bârfească. Unii spuneau că am cumpărat copilul. Alții că Maria are o fiică secretă. Într-o zi am găsit un bilet anonim în cutia poștală: „Sunteți niște inconștienți! Copilul ăla nu e al vostru!”

Vlad era tot mai distant. Într-o noapte l-am auzit vorbind la telefon cu cineva:

— Nu mai pot… E prea mult pentru mine… Da, știu că trebuie să facem ceva…

M-am simțit trădată. De ce nu-mi spune nimic?

În dimineața următoare am găsit-o pe Maria plângând în bucătărie.

— Mi-e frică… Dacă mi-o iau? Dacă n-o mai văd niciodată?

Am luat-o în brațe și am plâns împreună.

În cele din urmă, Protecția Copilului a venit cu poliția. Au fost blânzi, dar fermi. Au luat fetița și au promis că vor încerca să-i găsească o familie bună. Maria s-a prăbușit pe canapea și nu a mai vorbit zile întregi.

Viața noastră s-a întors la „normal”, dar nimic nu mai era la fel. Vlad s-a închis în el, eu am început să am insomnii, iar Maria părea o umbră.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă puteam face mai mult. Dacă inima e mai puternică decât legea sau dacă uneori trebuie doar să accepți că nu poți salva pe toată lumea.

Oare câți copii ca ea trec prin mâinile sistemului fără ca nimeni să-i iubească vreodată? Și câți dintre noi avem curajul să ne luptăm cu lumea pentru ceea ce simțim că e drept?