Al treilea copil, a treia rană: Când dragostea nu mai ajunge

— Irina, nu mai putem continua așa! — vocea lui Radu răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, printre vasele nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. E trecut de miezul nopții, iar eu încă legăn pe brațe pe Maria, cea mai mică dintre copiii noștri. Mă uit la el cu ochii roșii de nesomn și simt cum mi se strânge inima.

— Ce vrei să spui? — întreb încet, încercând să nu trezesc copila care abia a adormit.

— Uite-te la noi! Suntem îngropați în datorii, ne certăm zilnic, nu mai avem niciun moment pentru noi. Tu ai vrut al treilea copil, nu eu! — izbucnește el, deși știe prea bine că adevărul e mult mai complicat.

Mă simt ca și cum cineva mi-ar fi tras preșul de sub picioare. Eu? Eu am vrut? Îmi amintesc perfect acea seară de iarnă, când Radu a venit acasă cu un buchet de lalele galbene și mi-a spus că ar trebui să mai avem un copil. „Suntem o familie frumoasă, Irina. Un frate sau o soră pentru Vlad și Ana ar fi tot ce ne lipsește.” M-am lăsat convinsă de entuziasmul lui, de promisiunile că va fi bine, că vom face față împreună.

Acum, la trei ani distanță, mă simt singură în mijlocul haosului. Vlad are opt ani și e mereu supărat că nu mai am timp să-l ajut la teme. Ana, la cinci ani, plânge des și mă întreabă de ce tata țipă la mine. Maria are doar un an și jumătate și încă nu doarme nopțile. Eu? Eu nu mai știu cine sunt.

În fiecare dimineață mă trezesc înaintea tuturor, pregătesc sandvișuri, spăl haine, alerg între grădiniță și școală, fac cumpărături cu lista în mână și cu inima strânsă la fiecare leu cheltuit. Radu lucrează mult, vine acasă obosit și iritat. Facturile se adună pe masa din sufragerie ca niște sentințe. Am început să evit oglinda; nu vreau să văd cearcănele adânci sau părul încărunțit pe la tâmple.

Într-o seară, după ce copiii adorm, încerc să vorbesc cu el. Stăm amândoi pe canapea, fiecare cu telefonul în mână.

— Radu, trebuie să găsim o soluție. Nu putem continua așa… Nu vreau ca ai noștri copii să crească într-o casă plină de certuri.

El oftează adânc.

— Poate ar trebui să ne gândim la o pauză… Poate tu ai nevoie să fii singură o vreme.

Mă uit la el șocată. O pauză? Cum să fii singură când ai trei copii mici? Cine mă ajută? Mama e bolnavă, tata abia se descurcă cu pensia lui. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una; nu mai am timp nici să le scriu un mesaj.

— Nu pot… Nu pot să fac asta copiilor. Și nici ție. Dar nici nu pot să mai trăiesc așa — îi spun cu voce stinsă.

În acea noapte nu dorm deloc. Îmi derulez în minte toate momentele în care am cedat doar ca să fie liniște: când am renunțat la jobul meu de la librărie ca să stau acasă cu copiii; când am acceptat să ne mutăm într-un apartament mai mic ca să plătim ratele; când am spus „da” unui al treilea copil, sperând că dragostea va fi suficientă.

A doua zi dimineață, Vlad refuză să meargă la școală.

— Nu vreau! Toți copiii râd de mine că mama mea plânge mereu!

Simt cum mă sufoc de rușine și vinovăție. Îl iau în brațe și îi promit că o să fie bine. Dar nici eu nu cred asta.

Într-o duminică, mergem la mama mea. Ea mă privește lung peste ochelarii vechi:

— Irina, tu nu mai ești tu. Ai uitat să râzi. Ai uitat că meriți și tu ceva bun.

Îmi dau lacrimile fără să vreau.

— Mamă, dacă plec… dacă îl las pe Radu… ce fac cu copiii? Cum îi cresc singură?

Ea oftează greu:

— Nu există răspunsuri ușoare. Dar dacă rămâi doar ca să nu fii singură… poate că deja ești singură.

Seara îi spun lui Radu că trebuie să mergem împreună la consiliere. Refuză categoric:

— Nu sunt nebun! Tu ai problemele astea, nu eu!

Atunci simt pentru prima dată furie adevărată. Nu sunt doar eu vinovată! Amândoi am ales acest drum. Amândoi am făcut greșeli.

Încep să caut ajutor online. Găsesc grupuri de mame care povestesc aceleași lucruri: oboseală cronică, lipsa sprijinului, soți absenți sau critici, presiunea socială de a fi „mama perfectă”. Scriu timid un mesaj: „Cum ați reușit să vă regăsiți?”

Răspunsurile curg: unele au divorțat și au început de la zero; altele au rămas și au găsit putere în ele sau în credință; unele încă luptă zi de zi.

Într-o seară târzie, după ce toți dorm, mă privesc în oglindă și îmi spun:

„Irina, meriți mai mult decât vinovăție și oboseală. Meriți liniște.”

Nu știu ce voi face mâine. Poate voi găsi curajul să cer ajutorul unui psiholog sau poate voi reuși să-l conving pe Radu că avem nevoie de schimbare. Poate voi rămâne pentru copii sau poate voi pleca pentru mine.

Dar știu sigur că nu sunt singura care simte așa.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi ne pierdem pe drum încercând să fim totul pentru toți?