„Am ales să plec după 35 de ani de căsnicie” – Povestea Mariei din Pitești

— Cum poți să faci asta, mamă? Cum poți să-l lași pe tata după atâția ani? Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, dar nu voiam să-i arăt. Nu voiam să știe cât mă doare.

M-am uitat la ea, la ochii ei mari, plini de furie și neînțelegere. Era fiica mea, lumina ochilor mei, dar acum părea un străin. — Irina, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa. Am obosit să fiu invizibilă în propria mea viață.

A izbucnit în lacrimi și a trântit ușa. Am rămas singură, cu inima bătându-mi nebunește în piept. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva, la 58 de ani, e prea târziu să-mi doresc altceva decât liniștea unei case goale și a unui bărbat care nu mă mai vede.

Mă numesc Maria și am crescut într-un sat mic de lângă Pitești. Am fost mereu fata cuminte, cea care ascultă, care nu iese din cuvântul părinților. La 23 de ani m-am măritat cu Viorel, băiatul cel mai harnic din sat. Toată lumea spunea că suntem făcuți unul pentru altul. Am muncit cot la cot, am crescut-o pe Irina cu dragoste și sacrificii. Dar undeva pe drum, am început să mă pierd.

Viorel s-a schimbat după ce a rămas fără serviciu la combinat. A devenit tăcut, irascibil. Își găsea alinarea în sticlele de bere și în televizorul din sufragerie. Eu eram cea care ținea casa, care aducea bani din croitorie și care asculta fără să comenteze. Ani la rând am crezut că așa trebuie să fie. Că femeia rabdă.

Dar într-o zi, când m-am privit în oglindă și am văzut ridurile adânci și ochii goi, am simțit că nu mai pot. Că dacă nu fac ceva acum, o să mor încet, pe dinăuntru. Am început să citesc cărți despre femei care au avut curajul să-și schimbe viața. Să vorbesc cu vecina mea, Lenuța, care trecuse printr-un divorț și supraviețuise.

— Maria, tu nu trăiești pentru nimeni altcineva decât pentru tine! mi-a spus ea într-o seară, când plângeam pe banca din fața blocului.

Am strâns din dinți și am început să pun bani deoparte. Puțin câte puțin, din fiecare rochie cusută pentru vecine sau colegele Irinei. Nu era mult, dar era al meu.

Când i-am spus lui Viorel că vreau divorțul, a râs disprețuitor:
— La vârsta ta? Cine te mai ia pe tine? Ce-o să zică lumea?

Nu mi-a păsat. Pentru prima dată după zeci de ani, nu mi-a păsat ce spune el sau ce spune lumea. M-am mutat într-o garsonieră mică, la marginea orașului. Primele nopți au fost cumplite. Plângeam până adormeam și mă întrebam dacă nu cumva am făcut cea mai mare greșeală din viața mea.

Irina venea rar pe la mine. De fiecare dată încerca să mă convingă să mă întorc acasă.
— Tata e singur, mama! Nu vezi că se stinge fără tine?

Dar eu știam adevărul: tata nu se stinge fără mine, ci fără cine era el înainte să se piardă în nefericire și alcool.

Într-o zi, am primit un telefon de la mama mea bătrână:
— Măi fată, ai făcut rușine familiei! Toată lumea vorbește! Ce-o să zică neamurile?

Am simțit cum mi se strânge inima. Dar apoi mi-am amintit de toate serile în care am stat singură la masa din bucătărie, așteptând un cuvânt bun sau o mângâiere care nu mai venea.

Am început să ies mai des prin oraș. Să merg la bibliotecă, la cursuri de pictură pentru adulți. Am cunoscut oameni noi: pe doamna Stanciu, care își crescuse singură cei trei copii; pe domnul Dinu, care venea mereu cu o glumă bună și o floare pentru fiecare doamnă din grup.

Încet-încet am început să simt că trăiesc din nou. Că pot să râd fără teamă și să visez fără rușine.

Dar conflictul cu Irina nu s-a stins niciodată complet. Într-o seară ploioasă a venit la mine udă leoarcă și furioasă:
— Tu chiar nu vezi cât suferim toți? Pentru ce ai plecat? Pentru ce te-ai chinuit atâția ani dacă tot ai aruncat totul la gunoi?

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.
— Pentru mine, Irina… Pentru că vreau să știu cine sunt înainte să fie prea târziu.

Nu știu dacă mă va ierta vreodată cu adevărat. Poate nici eu nu mă voi ierta complet pentru tot ce am pierdut pe drum. Dar știu că azi respir altfel. Că fiecare dimineață e o promisiune nouă.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine mai există în România? Câte trăiesc vieți străine doar de frica gândului „ce-o să zică lumea”? Oare când vom avea curajul să ne alegem pe noi însene?