„Am crezut că am ginerele perfect”: Povestea unei mame dezamăgite

— Mamă, nu vreau să ne certăm, dar trebuie să înțelegi și tu că timpul nostru e prețios, mi-a spus Vlad, privindu-mă direct, cu o răceală pe care nu i-o cunoșteam.

Eram în bucătăria mea, cu miros de cafea proaspătă și pâine prăjită, dar aerul era greu, ca înaintea unei furtuni. Maria, fiica mea, stătea între noi, cu ochii în pământ. Nu știam dacă să mă simt trădată sau doar confuză. Cum ajunsesem aici? Eu, care mi-am crescut fata singură după ce soțul meu a murit de tânăr, care am făcut sacrificii peste sacrificii doar ca ea să aibă tot ce-i trebuie. Și acum, ginerele meu îmi cere bani pentru că a stat cu nepoata mea două ore, cât am fost la medic.

— Vlad, nu cred că înțeleg… Adică… tu vrei să-ți plătesc pentru că ai avut grijă de Ana? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.

— Nu e vorba doar de Ana. E vorba de principiu. Dacă ai fi apelat la o bonă, ai fi plătit-o. Eu am renunțat la două ore de muncă la laptop ca să stau cu ea. Nu e corect?

Maria a ridicat privirea spre mine. Avea ochii umezi. — Mamă, nu vreau să te superi… Vlad are dreptate într-un fel. Și noi avem cheltuieli. Știi că ratele la apartament ne sufocă.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Am crescut-o pe Maria cu gândul că familia e totul. Că ne ajutăm fără să punem la socoteală timpul sau banii. Când era mică și făcea febră noaptea, nu mă gândeam niciodată la cât costă lipsa mea de la serviciu. Când a intrat la facultate la București și nu avea bani de chirie, am făcut naveta la două slujbe ca să-i trimit lunar bani.

— Vlad, nu suntem străini. Eu sunt bunica Anei. Nu cred că ar trebui să vorbim despre bani între noi…

El a oftat și s-a ridicat de la masă. — Îmi pare rău dacă te-am supărat. Dar eu așa văd lucrurile. Timpul e cel mai valoros lucru pe care îl avem.

Maria a rămas cu mine după ce Vlad a plecat. Am încercat să vorbim, dar fiecare cuvânt părea o rană nouă.

— Mamă, știu că nu e ușor… Dar Vlad chiar muncește mult. E stresat cu jobul lui la IT, cu ratele… Și eu sunt obosită mereu. Nu mai suntem ca pe vremuri.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru voi? O povară? O bonă pe care o plătiți sau o mamă care vă ajută din dragoste?

Maria a început să plângă în hohote. — Nu! Nu ești o povară! Dar lumea s-a schimbat… Poate și noi ne-am schimbat…

Am rămas singură în bucătărie după ce au plecat. Am privit poza de pe frigider: Maria la 7 ani, cu părul prins în două codițe, râzând larg la soare. Am simțit un nod în gât și m-am întrebat unde s-a rupt totul.

În zilele următoare am încercat să mă port normal. Să nu arăt cât mă doare. Dar fiecare mesaj de la Maria era scurt, sec. „Bună, mamă! Ana are febră.” „Mamă, poți veni mâine o oră?”

Am început să evit să răspund imediat. Seara mă uitam pe geam la blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești și mă întrebam dacă toate mamele trec prin asta când copiii lor cresc și își fac propria familie.

Într-o duminică, Maria a venit singură cu Ana. Fetița a alergat spre mine: — Bunica! Bunica! Hai să ne jucăm!

Am luat-o în brațe și am simțit cum inima mi se topește de dragoste pentru ea. Maria s-a așezat pe canapea și a oftat adânc.

— Mamă… Vlad nu vrea să mai vină aici o vreme. Zice că nu se simte respectat.

— Dar eu? Eu sunt respectată?

Maria a lăsat capul în palme. — Poate am greșit amândoi… Dar nu știu cum să facem să fie bine pentru toți.

Am privit-o lung. Era tot fetița mea, dar parcă nu o mai recunoșteam.

— Maria, eu te-am crescut cu ideea că familia e sprijinul tău cel mai mare. Când ai nevoie de ajutor, nu ceri bani celor dragi. Îți dau tot ce pot din suflet, nu din obligație.

A dat din cap încet și m-a luat de mână.

— Știu… Dar Vlad e altfel crescut. La el acasă totul se negocia: cine spală vasele, cine duce gunoiul… Totul era împărțit și calculat.

Am simțit un val de tristețe și furie în același timp. Poate că generațiile se schimbaseră prea mult pentru mine.

În următoarele luni am încercat să mă adaptez noii realități: să-mi văd nepoata mai rar, să nu mai cer nimic de la ei, nici măcar o vizită de ziua mea. M-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură și am început să ies mai des cu vecinele mele pensionare.

Dar golul din suflet nu s-a umplut niciodată complet.

Într-o seară târzie, după ce am terminat un tablou cu Ana alergând prin iarbă, m-am întrebat: Oare unde greșim ca părinți? Când devin copiii noștri străini? Și dacă dragostea necondiționată mai are loc într-o lume unde totul se măsoară în bani și timp?

Voi ce credeți? E vina generației noastre sau pur și simplu lumea s-a schimbat prea mult?