Am dat banii de ziua mea ca să-l ajut pe Vlad. Nu știam că asta va schimba tot cartierul nostru

— Mihai, unde sunt banii de la bunica? — vocea mamei răsuna ca un tunet în sufrageria mică, plină de baloane colorate și resturi de tort. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și inima îmi bate tare, ca atunci când mă ascund la „de-a v-ați ascunselea” și aud pașii aproape.

— I-am dat lui Vlad, am șoptit, abia auzindu-mă eu însumi.

Mama a rămas cu ochii mari, iar tata a lăsat telecomanda jos, uitându-se la mine ca și cum aș fi spus că vreau să mă fac astronaut.

— Ce ai făcut?!

Am simțit lacrimile cum mă ustură sub pleoape. Nu voiam să plâng, dar nu știam cum să le explic. Vlad e colegul meu de la grădiniță. De câteva zile nu mai venea, iar când l-am văzut pe banca din fața blocului, stătea cu capul plecat și ochii roșii. Mi-a spus că mama lui e bolnavă și nu mai au bani nici de pâine.

— Mihai, nu poți să dai banii tăi așa, fără să ne întrebi! — a continuat mama, vocea ei tremurând între furie și teamă.

— Dar Vlad plângea… și mi-a zis că îi e foame. Am vrut doar să-l ajut…

Tata s-a ridicat încet și s-a apropiat de mine. M-a luat în brațe, dar simțeam că e supărat. — E frumos ce ai făcut, dar trebuia să ne spui. Nu poți rezolva tu toate problemele lumii.

În seara aceea, am stat în pat cu ochii la tavan. Mă întrebam dacă am greșit. Poate că da. Dar dacă nu-l ajutam eu pe Vlad, cine o făcea?

A doua zi, mama a povestit totul vecinei de la etajul doi, doamna Stanciu. Ea a spus mai departe la magazinul din colț, iar până seara toată lumea din bloc știa ce făcusem. Unii mă priveau cu milă, alții cu admirație. Unii râdeau: „Ce copil naiv!”

Când am ieșit afară, l-am văzut pe Vlad cu mama lui. Avea ochii strălucitori și mi-a mulțumit. — Mihai, ești cel mai bun prieten al meu! — a spus el și m-a îmbrățișat strâns.

Dar nu toți au fost fericiți. Seara, tata s-a certat cu bunicul la telefon:

— Nu trebuia să-i dați atâția bani copilului! Uite ce face acum! — striga bunicul.

— E doar un gest de bunătate! — răspundea tata, dar vocea lui era obosită.

În zilele următoare, oamenii din bloc au început să aducă pungi cu mâncare la ușa lui Vlad. Cineva a pus o cutie la intrare: „Pentru familia lui Vlad”. Unii au pus bani, alții haine sau jucării. Dar au apărut și discuții aprinse pe scara blocului:

— De ce să ajutăm doar familia lui Vlad? Și eu am rate la bancă!

— Dar nu vezi că femeia aia e bolnavă? Ce vrei să facă copilul?

— Să se ocupe primăria, nu noi!

Am început să simt că totul e vina mea. Oamenii se certau din cauza gestului meu. Mama era tot mai tăcută, tata tot mai nervos. La școală, unii copii râdeau de mine:

— Uite-l pe Mihai, salvatorul lumii!

Dar Vlad era mereu lângă mine. Împărțeam cornul la pauză și râdeam împreună.

Într-o zi, directoarea școlii ne-a chemat pe amândoi la cancelarie. Era acolo și mama lui Vlad, palidă și slabă.

— Mihai, gestul tău a impresionat multă lume. Am vorbit cu primarul și vom încerca să ajutăm familia lui Vlad cu un program special.

Mama lui Vlad a început să plângă. Eu nu știam dacă să fiu fericit sau speriat.

Acasă, mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Sunt mândră de tine, Mihai. Poate că lumea are nevoie de mai mulți copii ca tine.

Dar tata încă era supărat:

— Lumea nu e corectă, Mihai. Nu toți vor aprecia ce ai făcut.

Într-o seară, când stăteam pe banca din fața blocului cu Vlad, m-am uitat la stele și l-am întrebat:

— Crezi că am făcut bine?

Vlad a zâmbit timid:

— Dacă nu erai tu… nu știu ce ne făceam.

M-am gândit mult la toate certurile din bloc, la oamenii care s-au ajutat sau s-au certat din cauza mea. Poate că am făcut bine, poate că am greșit. Dar dacă fiecare ar face un gest mic pentru altcineva, oare lumea n-ar fi mai bună?

Oare chiar putem schimba ceva cu o faptă mică? Sau doar ne păcălim că putem face diferența?