Am dat fiului meu casa copilăriei mele. Acum mă simt o străină în propria viață – oare am făcut bine?

— Mamă, nu mai muta lucrurile prin bucătărie! Am aranjat totul cum ne place nouă, spuse Irina, nora mea, cu vocea tăioasă, în timp ce eu încercam să găsesc locul pentru borcanul cu dulceață de vișine.

Am rămas cu mâna în aer, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și neputință. Era a treia oară săptămâna asta când mi se atrăgea atenția că nu mai e casa mea. Și totuși, pereții ăștia poartă urmele mâinilor mele, podeaua scârțâie sub pașii mei așa cum a făcut-o mereu, iar mirosul de lemn vechi și busuioc mă duce cu gândul la copilăria lui Vlad, fiul meu.

Am crescut aici, am muncit cot la cot cu soțul meu, Petru, să ridicăm fiecare zid. Am pus fiecare țiglă pe acoperiș cu speranța că într-o zi Vlad va avea un adăpost sigur, o casă a lui. Când Petru s-a stins, am rămas doar eu și Vlad. L-am crescut singură, cu sacrificii, cu nopți nedormite și griji pe care nu le-am spus nimănui.

— Mamă, nu te supăra pe Irina. Știi că vrea doar să fie ordine, mi-a spus Vlad într-o seară, când m-a găsit plângând în camera mică de la capătul holului.

— Nu mă supăr, Vlad. Dar simt că nu mai am loc aici. Parcă nu mai sunt acasă…

— Hai, mamă, nu mai spune așa! E casa ta! Doar că acum suntem toți aici și trebuie să ne adaptăm.

Dar adevărul era că nu mă mai simțeam acasă. De când le-am dat actele casei, totul s-a schimbat. Irina a început să mute mobila, să arunce lucruri vechi care pentru mine aveau valoare de suflet. Covorul țesut de mama mea a ajuns la gunoi pentru că „nu se mai potrivea cu stilul modern”. Pozele din rame au fost înlocuite cu tablouri abstracte. Chiar și grădina de zarzavat a dispărut sub un strat de gazon perfect tuns.

Într-o zi, am găsit cutia cu scrisori de la Petru pe hol, lângă ușă. Era clar că nu-și mai avea locul în dulapul din sufragerie.

— Mamă, poate ar fi bine să-ți duci lucrurile personale în camera ta. Să nu se piardă printre ale noastre…

Camera mea. Un colț mic dintr-o casă care fusese cândva întreaga mea lume. M-am simțit ca o chiriașă în propria viață.

Seara, când toți erau la masă și râdeau la glumele lui Vlad, eu mă retrăgeam devreme. Nu voiam să deranjez. Nu voiam să fiu motiv de ceartă între ei.

Într-o duminică, la prânz, am încercat să gătesc sarmale după rețeta mamei mele. Irina a intrat în bucătărie și a strâmbat din nas.

— Mamă-soacră, știi că noi nu prea mâncăm așa gras… Poate faci data viitoare ceva mai ușor?

M-am simțit inutilă. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit când am decis să le dau casa. Poate ar fi trebuit să păstrez ceva pentru mine. Un colț al meu, o bucățică de liniște.

Într-o seară târzie, l-am auzit pe Vlad vorbind la telefon cu sora lui, Ana, care locuia la București.

— Nu știu ce să fac cu mama… Parcă nu se adaptează deloc. Irina e tot mai nervoasă… Parcă trăim pe două planuri diferite.

M-a durut să aud asta. Sufletul meu era prins între dorința de a nu-i deranja și nevoia disperată de a aparține undeva.

Într-o zi am decis să ies la plimbare prin sat. M-am oprit la poarta vecinei mele, tanti Maria.

— Vai, Marioara dragă, ce-i cu tine? Pari abătută…

— Nu știu ce să zic… Parcă nu mai sunt acasă la mine…

— Of, draga mea… Așa e când copiii cresc și-și fac viața lor. Dar tu ai făcut tot ce-ai putut pentru ei!

M-am întors acasă cu sufletul greu. În prag m-a întâmpinat Irina:

— Mamă, ai putea să nu mai lași pantofii în hol? Se murdărește totul…

Am simțit că nu mai pot respira. Am urcat în camera mea și am început să plâng în hohote.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine.

— Mamă… Am vorbit cu Ana. Poate ar fi bine să mergi câteva luni la ea, la București. Să schimbi aerul…

M-am uitat la el și am văzut băiatul pe care l-am crescut singură. Dar acum era bărbatul care voia liniște în casa lui.

— Vlad… Eu nu vreau să plec nicăieri. Aici e casa mea… Sau cel puțin a fost odată.

A tăcut și a ieșit din cameră fără să spună nimic.

În acea noapte am stat trează mult timp. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru copii, la toate visele pe care le-am pus deoparte pentru ei. Și m-am întrebat: oare dragostea de mamă înseamnă să renunți la tine până nu mai rămâne nimic?

Acum stau pe marginea patului și privesc spre fereastra unde odinioară atârna perdeaua cusută de mâna mea. Mă întreb: poate cineva să fie străin în propria viață? Oare chiar am făcut bine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?