Am înmatriculat mașina fratelui meu pe numele meu – și mi-am distrus liniștea sufletească

— Nu pot să cred că mă rogi asta, Rareș! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam telefonul strâns în palmă. Era trecut de miezul nopții, iar Rareș, fratele meu mai mare, tocmai îmi ceruse să-i înmatriculez mașina pe numele meu. „E doar pentru câteva luni, până se termină divorțul cu Alina. Dacă rămâne pe numele meu, riscă să o piardă la partaj.”

Am oftat adânc. Îl iubeam pe Rareș, dar știam cât de impulsiv putea fi. De când se despărțise de Alina, viața lui era un haos: procese, certuri, bani cheltuiți fără rost. Dar era fratele meu. „Bine, Rareș. O fac pentru tine. Dar să nu mă pui la mijloc.”

A doua zi am mers împreună la DRPCIV. Am semnat hârtiile, am plătit taxa de mediu și am plecat cu un sentiment ciudat în stomac. Mama m-a sunat imediat ce a aflat: „De ce te bagi tu în problemele lui? Nu vezi că nu gândește limpede?” Tata a tăcut, dar privirea lui spunea totul: dezamăgire și teamă.

Primele săptămâni au trecut fără incidente. Rareș venea din când în când să-mi lase actele sau să-mi ceară bani pentru benzină. Apoi au început problemele: amenzi pentru viteză, notificări de la ANAF pentru impozitul neplătit, telefoane de la o firmă de asigurări care mă anunța că polița RCA expirase. „Rareș, ai uitat să plătești RCA-ul!” i-am scris într-o seară. Mi-a răspuns abia după două zile: „Lasă că rezolv eu.”

Dar nu a rezolvat nimic. Într-o dimineață, m-am trezit cu executorul la ușă: „Aveți datorii neachitate pentru autoturismul cu numărul B-XX-YYY.” Am simțit cum mi se taie picioarele. Am încercat să-l sun pe Rareș, dar nu răspundea. Mama a venit plângând la mine: „Ce-ai făcut, Ilinca? O să-ți pierzi apartamentul pentru el?”

În acea seară l-am găsit pe Rareș într-un bar din cartier. Era obosit, cu ochii roșii și mâinile tremurânde. „Nu mai pot, Ilinca. M-a terminat divorțul ăsta. Nu mai am bani nici de chirie.” L-am privit lung și mi-am dat seama că nu mai era fratele meu cel puternic și sigur pe el. Era un om frânt.

„Rareș, trebuie să rezolvăm asta. Nu mai pot suporta presiunea. Am datorii pe numele meu din cauza ta! Dacă nu faci ceva, o să ajung să-mi pierd tot ce am muncit.”

A doua zi am mers împreună la poliție și la primărie să încercăm să clarificăm situația. Funcționarii ne-au privit cu milă: „Doamnă, dacă mașina e pe numele dumneavoastră, dumneavoastră răspundeți pentru tot.” Rareș a promis din nou că va plăti amenzile și impozitele restante.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Mama plângea în bucătărie, tata nu vorbea cu nimeni, iar eu mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire. Prietena mea cea mai bună, Simona, m-a sunat: „Ilinca, trebuie să te gândești la tine. Rareș trebuie să-și asume consecințele.”

După încă două luni de stres și telefoane de la recuperatori, am luat decizia care mi-a rupt sufletul: i-am spus lui Rareș că nu mai pot continua așa. „Îmi pare rău, Rareș. Te iubesc, dar nu pot să-mi sacrific viitorul pentru greșelile tale.” S-a uitat la mine cu ochii goi și a dat din cap încet.

Am început procedura de radiere a mașinii de pe numele meu. A fost un proces lung și umilitor: declarații la notar, drumuri la poliție, discuții cu avocați. În tot acest timp, relația cu Rareș s-a răcit. Nu-mi mai scria decât rar și atunci doar ca să-mi ceară ajutor.

Familia noastră s-a schimbat după această poveste. Mama s-a îmbolnăvit de inimă de la atâta stres, tata s-a retras în tăcere, iar eu am rămas cu sentimentul că am pierdut ceva ce nu voi mai recupera niciodată: încrederea în familie.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că ar fi trebuit să-l las pe Rareș să se descurce singur de la început. Poate că sacrificiul pentru familie are limitele lui.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și unde începe grija față de tine însuți?