Ani după ani, socrii mei devin tot mai sufocanți

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! am izbucnit, trântind ușa de la bucătărie în urma mea. Era Ajunul Crăciunului și, pentru al treilea an la rând, părinții ei, domnul și doamna Popescu, apăruseră fără să anunțe, cu sacoșe pline de mâncare și zâmbete largi, ca și cum ar fi fost casa lor.

Ilinca s-a uitat la mine cu ochii mari, umezi. — Te rog, nu acum, Vlad. E Crăciunul…

— Tocmai! E Crăciunul nostru! De ce trebuie să fie mereu despre ei? De ce nu putem avea și noi un moment doar pentru noi?

Din sufragerie se auzea vocea răsunătoare a socrului meu, domnul Popescu:

— Vlad, vino să vezi ce sarmale a făcut mama ta! Hai, măi băiete, nu te ascunde!

Am strâns din dinți. Nu era mama mea. Era mama Ilincăi. Dar pentru domnul Popescu, totul trebuia să fie ca la el acasă. M-am uitat la Ilinca, care își freca mâinile nervos.

— Nu pot să le spun să plece… Sunt părinții mei. Știi cât țin la familie.

— Și eu țin la familie! Dar nu la una care nu știe să bată la ușă înainte să intre!

Am ieșit din bucătărie și m-am așezat pe canapea, lângă doamna Popescu. M-a bătut pe umăr cu un zâmbet larg:

— Vlad, dragule, ți-am adus cozonac cu nucă, știu că-ți place cel făcut de mine!

Am zâmbit forțat. În mintea mea, urlam. Nu mai era loc pentru mine în propria casă. De fiecare dată când încercam să stabilesc limite, Ilinca mă ruga să am răbdare. „Sunt doar niște bătrâni care vor să fie aproape de noi”, îmi spunea mereu.

Dar nu erau doar bătrâni. Erau o forță a naturii. La fiecare aniversare, la fiecare grătar cu prietenii, apăreau ca din senin. Odată, când am vrut să plecăm singuri la munte, au apărut la cabană cu două ore înaintea noastră: „Am zis să vă facem o surpriză!”

Prietenii mei râdeau pe la colțuri. „Ai noroc că ai socri care te iubesc”, îmi spuneau. Dar nu era iubire. Era control. Era sufocare.

Într-o zi de vară, după încă un grătar „surpriză” în curte, am cedat. Am ieșit afară și l-am găsit pe domnul Popescu stând pe șezlongul meu preferat.

— Domnule Popescu, putem vorbi?

M-a privit mirat.

— Sigur, Vlad. Ce s-a întâmplat?

— Aș vrea… Aș vrea să avem și noi puțin timp doar pentru noi. Eu și Ilinca. Să ne bucurăm de casa noastră…

A tăcut o clipă, apoi a râs zgomotos.

— Ești tânăr, Vlad! O să ai timp destul pentru liniște când o să fii bătrân ca mine!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu înțelegea sau nu voia să înțeleagă.

Seara aceea s-a terminat cu Ilinca plângând în baie și cu mine dormind pe canapea. A doua zi dimineață, doamna Popescu făcea cafea în bucătăria mea ca și cum ar fi fost acasă la ea.

Au trecut luni. Am început să evit să vin acasă devreme. Mă opream la birou sau ieșeam cu prietenii doar ca să nu-i mai văd atât de des. Ilinca devenea tot mai tristă.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am găsit-o stând pe marginea patului cu ochii roșii.

— Vlad… dacă ar trebui să aleg între tine și ei… ce ai vrea să fac?

M-a lovit întrebarea ca un pumn în stomac.

— Nu vreau să alegi… Vreau doar să fim noi doi o familie. Să avem spațiul nostru.

A dat din cap încet.

— Nu pot să-i rănesc… Au fost mereu lângă mine. Tata a făcut infarct acum doi ani… Mama are probleme cu inima… Dacă le spun că nu mai pot veni oricând vor ei…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Dar nu mai puteam trăi așa.

Într-o duminică dimineață, am decis să plec singur la părinții mei la țară. Aveam nevoie de aer. Mama m-a privit lung când i-am povestit totul.

— Vlad, dragul mamei… uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare. Altfel te pierzi pe tine.

M-am întors acasă hotărât să vorbesc deschis cu Ilinca. Am găsit-o în bucătărie cu doamna Popescu care tăia legume pentru ciorbă.

— Trebuie să vorbim toți trei, am spus răspicat.

Doamna Popescu s-a oprit din tăiat și m-a privit mirată.

— Ce s-a întâmplat?

— Vreau să vă rog ceva… Să ne lăsați puțin spațiu. Să veniți doar când vă invităm noi. Avem nevoie de intimitate ca familie tânără…

A urmat o tăcere apăsătoare. Doamna Popescu a început să plângă încet.

— Nu ne mai vreți? Suntem o povară?

Ilinca s-a ridicat și a luat-o în brațe.

— Nu e vorba că nu vă vrem… Dar trebuie să învățăm să fim și noi pe picioarele noastre.

A fost greu. Au urmat luni de tăceri reci și vizite rare. Dar încet-încet am început să respirăm din nou în casa noastră.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am rănit prea tare niște oameni care doar voiau să fie aproape de noi. Dar cât poți sacrifica din tine pentru liniștea altora?

Poate că fiecare familie are nevoie de limite ca să poată iubi sănătos. Sau poate că am fost egoist? Voi ce ați fi făcut în locul meu?