Anii Pierduți între Dorință și Trădare

— Mamă, trebuie să vii acasă. Tata… vrea să-și ia rămas bun.

Cuvintele Irinei mi-au tăiat respirația. Era trecut de miezul nopții în Torino, dar vocea ei tremurată părea să răsune în toată camera mică unde locuiam de ani buni. Am simțit cum inima mi se strânge, ca și cum cineva ar fi tras brusc de toate firele care mă țineau încă legată de România.

Nu mai vorbisem cu Mihai de luni întregi. De fapt, nici nu știam dacă mai suntem o familie sau doar două umbre care se intersectează din când în când pe WhatsApp. Am plecat din țară acum șaisprezece ani, cu promisiunea că totul va fi temporar. Că mă voi întoarce repede, cu bani suficienți cât să nu mai ducem grija zilei de mâine. Dar anii au trecut, iar eu am rămas captivă între două lumi: una în care eram doar o asistentă medicală obosită într-un spital italian, și alta în care eram soția și mama absentă dintr-o familie care se destrăma încet.

Mihai și cu mine ne-am căsătorit tineri. Aveam doar 19 ani și abia terminasem școala postliceală de asistente. Părinții mei voiau să merg la facultate, dar Mihai era dragostea vieții mele. Sau cel puțin așa credeam atunci. Ne-am mutat într-o garsonieră mică din cartierul Dacia, iar după doi ani s-a născut Irina. Eram fericiți, chiar dacă nu aveam nimic. Dar apoi au început problemele: salariile mici, facturile mereu restante, certurile tot mai dese.

Când mama lui Mihai mi-a sugerat să plec la muncă în Italia, am simțit că nu am de ales. „Ești tânără, fată harnică. Aici nu ai viitor”, mi-a spus ea într-o seară, după ce Mihai venise acasă beat și aruncase farfuriile pe jos. Am plecat cu inima frântă, lăsând-o pe Irina în grija bunicilor și a tatălui ei.

Primii ani au fost un coșmar. Muncă de dimineață până noaptea, umilințe din partea italienilor care mă priveau ca pe o străină fără drepturi. Îmi era dor de casă, de Irina, de mirosul de ploaie din grădina noastră mică. Trimiteam bani acasă lună de lună, sperând că sacrificiul meu va aduce liniște.

Dar liniștea nu a venit niciodată. Mihai devenise tot mai distant. La început dădea vina pe oboseală sau pe grija pentru Irina. Apoi au apărut zvonurile: că Mihai ar avea pe altcineva, că nu mai vine acasă nopțile, că Irina e crescută mai mult de bunici decât de el.

Am încercat să-l sun într-o seară:
— Mihai, ce se întâmplă? De ce nu-mi răspunzi la mesaje?
— Nu am timp acum, Lidia! Sunt la muncă! Mereu ai ceva de reproșat!
— Nu vreau decât să știu dacă sunteți bine…
— Suntem bine! Ai grijă de tine acolo!

Apoi a închis brusc. Am plâns ore întregi în baia îngustă a apartamentului unde locuiam cu alte două românce. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit plecând. Dacă nu cumva sacrificiul meu era inutil.

Anii au trecut și Irina a crescut fără mine. O vedeam doar în vacanțe sau pe ecranul telefonului. Îmi povestea despre școală, despre prietenele ei, dar niciodată despre tatăl ei. Am simțit mereu că ascunde ceva.

Într-o zi, o vecină din România mi-a trimis un mesaj:
„Lidia, îmi pare rău că-ți spun, dar Mihai e văzut tot mai des cu o femeie din cartier. Nu vreau să te rănesc, dar cred că ar trebui să știi.”

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. L-am sunat pe Mihai din nou:
— E adevărat? Ai pe altcineva?
— Lidia… Nu vreau să vorbim acum despre asta.
— Cum ai putut? Eu muncesc aici ca proasta pentru voi!
— Și eu am nevoie de cineva lângă mine! Tu ai ales să pleci!

Am simțit că mă sufoc. Am vrut să mă întorc acasă atunci, dar nu aveam curajul să o fac. Mi-era rușine față de Irina, față de părinții mei, față de mine însămi.

Apoi a venit pandemia și totul s-a complicat. Spitalul unde lucram era plin de bolnavi, iar eu nu puteam pleca nici măcar pentru o zi acasă. Irina a terminat liceul fără mine, iar Mihai s-a mutat oficial cu noua lui iubită, Alina.

Când am reușit să vin acasă după aproape doi ani, Irina era deja studentă la Cluj. M-a întâmpinat rece:
— Mamă… nu știu dacă mai avem ce repara.

Am încercat să-i explic:
— Am făcut totul pentru tine…
— Poate că da… dar eu am crescut fără tine.

Mihai nu a venit la gară să mă întâmpine. L-am văzut abia după câteva zile, când a venit să-mi spună că are cancer și că nu mai are mult de trăit.
— Lidia… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat între noi. N-am știut cum să gestionez singurătatea…

L-am privit lung. Nu mai era bărbatul puternic pe care îl cunoscusem cândva. Era doar o umbră a trecutului nostru comun.

Acum stau lângă patul lui de spital și mă întreb: oare sacrificiul meu a avut vreun rost? Oare câți dintre noi pierdem totul încercând să salvăm ceea ce nu poate fi salvat?

Poate că uneori dragostea nu e suficientă. Sau poate că am uitat prea ușor ce e cu adevărat important.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Merită sacrificiul dacă la final rămâi singur cu regretele?