Anii risipiți: Trei case pentru trei copii, dar niciun acasă pentru mine

— Nu mai veni fără să anunți, mamă! Nu vezi că avem și noi viața noastră? — vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsună tăios prin interfon, în timp ce eu, cu valiza în mână, tremuram pe treptele blocului din cartierul Titan. Era început de noiembrie, frigul mușca din obraji, iar eu mă simțeam mai străină ca niciodată pe străzile orașului unde mă născusem.

Am stat acolo câteva minute, privind la geamurile luminate ale apartamentului pe care i-l cumpărasem cu ani în urmă, din banii trimiși din Italia. Mă gândeam la serile când, obosită după două schimburi la bătrâna doamnă din Napoli, visam la ziua când mă voi întoarce acasă și copiii mei mă vor primi cu brațele deschise. Dar acum, după douăzeci și trei de ani de sacrificii, eram doar o povară.

M-am îndreptat spre casa lui Radu, băiatul meu mijlociu. Îi cumpărasem o garsonieră aproape de Piața Muncii, să nu-i fie greu la facultate. Am sunat la ușă, cu inima cât un purice. Mi-a deschis cu ochii roșii de oboseală și mirosind a bere.

— Mamă, nu-i momentul… Am treabă. Poate altădată.

— Radu, am venit doar să te văd. Să stăm puțin de vorbă…

— Nu pot acum. Chiar nu pot.

Ușa s-a închis încet, dar hotărât. Am rămas pe palier, cu lacrimile șiroind pe obraji. M-am gândit la anii în care îi trimiteam pachete cu dulciuri și haine, la telefoanele scurte și rare în care îmi spunea că e bine, să nu-mi fac griji.

Ultima speranță era Maria, mezina mea. Îi cumpărasem o casă micuță la marginea orașului, să aibă liniște cu familia ei. Am ajuns acolo seara târziu. Am bătut la ușă cu teamă. A deschis ginerele meu.

— Bună seara… E Maria acasă?

— E ocupată cu copiii. Poate revii mâine.

Nici măcar nu m-a invitat să intru. Am auzit vocea Mariei din sufragerie:

— Cine e?

— Mama ta.

— Spune-i că nu pot acum!

Am plecat cu sufletul sfâșiat. M-am oprit pe o bancă în parc și am privit cerul negru, încercând să-mi adun gândurile. M-am întrebat unde am greșit. Am muncit ca o sclavă pentru ei. Le-am trimis bani, le-am cumpărat case, le-am plătit școlile. Am lipsit de la zilele lor de naștere, de la serbări, de la Crăciunuri și Paști. Dar totul a fost pentru ei.

Când am plecat prima dată din țară, Ioana avea 12 ani și plângea agățată de fusta mea:

— Nu pleca, mamă! Nu mă lăsa!

I-am promis că mă voi întoarce repede. Dar anii au trecut și fiecare reîntoarcere era tot mai scurtă. Îmi spuneau mereu că sunt bine, că nu au nevoie de nimic. Dar eu știam că fără banii mei nu ar fi avut ce le trebuie.

În Italia am trăit printre străini, am dormit în camere reci și am spălat bătrâni bolnavi pentru câțiva euro pe oră. Am adunat fiecare bănuț pentru copiii mei. Când mi-a murit mama aici, nu am putut veni la înmormântare — patroana nu mi-a dat voie să lipsesc.

Acum, când m-am întors definitiv, copiii mei nu mai au nevoie de mine. Au crescut fără mine. Au învățat să se descurce singuri. Poate că m-au iertat pentru absență, dar nu mă mai recunosc ca mamă.

Într-o seară am primit un telefon de la Ioana:

— Mamă… știu că ai vrut tot ce e mai bun pentru noi. Dar tu nu ai fost aici când am avut nevoie de tine. Ai trimis bani, dar nu ai putut să-mi ții mâna când am avut primul eșec la școală sau când m-a părăsit primul iubit. Acum… suntem străini.

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. Oare ce era mai bine? Să fi rămas aici săraci împreună? Sau să le fi oferit tot ce puteam material, dar să-i pierd sufletește?

Radu mi-a scris un mesaj sec:

„Mamă, apreciez tot ce ai făcut pentru noi. Dar nu știu cum să vorbesc cu tine. Nu te cunosc cu adevărat.”

Maria nici măcar atât nu mi-a spus. A tăcut.

Am început să merg la biserică duminica dimineața, poate găsesc acolo un sens sau o alinare. Preotul m-a întrebat într-o zi:

— Ce te apasă atât de tare?

I-am povestit totul printre lacrimi.

— Uneori dragostea se arată altfel decât credem noi că trebuie — mi-a spus el blând — dar copiii tânjesc după prezență mai mult decât după lucruri.

Mi-am dat seama că am pierdut esențialul: timpul petrecut împreună.

Acum stau singură într-o garsonieră micuță închiriată pe lângă Gara de Nord. Privesc pozele vechi cu copiii mei mici și mă întreb dacă voi mai putea vreodată să repar ceva între noi.

Poate că sunt multe mame ca mine — plecate ani de zile peste hotare pentru un viitor mai bun al copiilor lor — care se întorc acasă doar ca să găsească uși încuiate și suflete reci.

Mă uit la mâinile mele crăpate de muncă și mă întreb: oare dragostea se poate măsura în bani sau case? Sau e prea târziu să mai pot schimba ceva?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că se poate repara o relație după atâția ani de absență?