Aniodată nu ești destul de aproape: Povestea unui tată întors din străinătate

— Nu poți rămâne aici, tată. E prea târziu. Vocea fiului meu, Vlad, răsună în holul apartamentului pe care l-am cumpărat pentru el cu banii strânși în douăzeci de ani de muncă în Italia. Mă uit la el, încercând să-i citesc pe chip o urmă de regret, de dragoste, de orice. Dar nu găsesc nimic. Doar o răceală pe care nu o înțeleg.

Mă numesc Ionel, am 57 de ani și, până acum două luni, nu am stat niciodată mai mult de două săptămâni acasă, la Ploiești, de când copiii mei erau mici. Am plecat în Italia când Maria, soția mea, mi-a spus că nu mai avem cu ce plăti întreținerea și că băieții, Vlad și Radu, au nevoie de haine și rechizite. Mi-am promis atunci că voi face orice să le fie lor mai bine. Am spălat vase, am cărat saci de ciment, am dormit în barăci și am mâncat resturi, doar ca să le pot trimite bani acasă.

În fiecare lună, Maria îmi trimitea poze cu băieții: la serbare, la școală, la aniversări. Eu le trimiteam bani și scrisori. Îmi imaginam că într-o zi mă voi întoarce și vom fi din nou o familie. Că vom sta la masă, vom râde, vom povesti. Că sacrificiul meu va fi înțeles. Dar viața nu e ca în scrisori.

Când am ajuns acasă, după două decenii, am găsit o casă străină. Maria nu mai era aceeași femeie caldă. Îmi vorbea politicos, dar distant. Vlad și Radu, acum bărbați, mă priveau ca pe un străin. Am încercat să le spun povești din Italia, să le aduc cadouri, să-i întreb despre viața lor. Dar răspunsurile lor erau scurte, reci, ca și cum aș fi fost un musafir nepoftit.

Într-o seară, am încercat să rămân peste noapte la Vlad. Era târziu, ploua și nu aveam unde să merg. — Tată, nu poți rămâne aici. Am nevoie de spațiu, am viața mea. Poate la Radu, a zis el, fără să mă privească în ochi. M-am simțit ca un cerșetor la ușa propriului copil.

Am mers la Radu, care locuia în apartamentul pe care tot eu îl cumpărasem. M-a primit pe hol, cu o privire stânjenită. — Tata, nu e momentul potrivit. Am pe cineva la mine. Poate altă dată. Am plecat în ploaie, cu valiza în mână, și m-am oprit pe o bancă din parc. Am plâns ca un copil. Pentru ce am muncit? Pentru cine?

A doua zi, am încercat să vorbesc cu Maria. — Ionel, nu poți să te întorci ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ai lipsit din viețile lor. Eu am crescut copiii singură. Tu ai trimis bani, dar nu ai fost aici când au avut nevoie de tine. Nu poți cumpăra dragostea lor cu apartamente și bani. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu crezusem că fac totul pentru ei. Dar poate că nu banii erau ce aveau nevoie.

În zilele următoare, am încercat să mă apropii de băieți. Le-am propus să mergem la pescuit, ca pe vremuri. Vlad mi-a spus că are treabă. Radu nici nu mi-a răspuns la telefon. Am mers la biserică, am aprins o lumânare și m-am rugat să mă ierte. Dar nu știam nici eu pentru ce anume.

Într-o seară, am primit un telefon de la Vlad. — Tată, nu vreau să te superi, dar cred că ar fi mai bine să-ți găsești un loc al tău. Noi avem viețile noastre. Poate că ai făcut tot ce ai putut, dar nu mai suntem o familie ca înainte. Am simțit că mă prăbușesc. Am închis telefonul și am rămas în întuneric, singur cu gândurile mele.

Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit totul. Dacă nu cumva, în goana după bani și siguranță, am pierdut ce era mai important: timpul cu familia mea. Am sacrificat totul pentru ei, dar ei nu mai au nevoie de mine. Sau poate nu au avut niciodată nevoie de ceea ce le-am oferit eu.

Într-o zi, am întâlnit-o pe doamna Stela, vecina de la trei, care m-a invitat la o cafea. — Știi, Ionel, și băiatul meu e plecat în Germania. Nu l-am mai văzut de patru ani. Mi-e dor de el, dar știu că nu mai suntem la fel. Copiii cresc, uită, își fac viețile lor. Noi rămânem cu amintirile și cu dorul. Am simțit că mă înțelege. Am stat ore întregi de vorbă, povestind despre vremurile când copiii erau mici și totul părea posibil.

Acum, stau într-o garsonieră mică, la marginea orașului. Privesc pe geam și mă gândesc la anii pierduți. La serile în care băieții mei aveau nevoie de o poveste, de o îmbrățișare, nu de bani. La Maria, care a dus tot greul singură. La mine, care am crezut că pot cumpăra dragostea lor.

Oare câți dintre noi facem aceeași greșeală? Oare cât valorează, de fapt, sacrificiul, dacă nu e însoțit de prezență și iubire? Poate că nu banii ne țin împreună, ci timpul petrecut unii cu alții. Voi ce credeți? Se poate repara vreodată o familie ruptă de ani și distanță?