Apartamentul care mi-a rămas de la părinți și familia care mi-a rămas după apartament

— Jozefina, trebuie să ne hotărâm ce facem cu apartamentul, nu mai putem amâna la nesfârșit! vocea Luciei, sora mea mai mică, răsună tăios în sufrageria încă plină de mirosul mobilei vechi și al amintirilor prăfuite. Mă uit la ea, la ochii ei albaștri, cândva blânzi, acum strălucind de nerăbdare și nemulțumire. Pe canapea, lângă ea, stă Vlad, fratele nostru mai mare, care își frământă mâinile și evită să mă privească în ochi.

— Nu e momentul, Lucia. Știi că nu mă simt bine. Mai lasă-mă puțin, te rog… răspund încet, simțind cum inima îmi bate tot mai tare, ca o pasăre prinsă în colivie.

— Mereu aceeași poveste! De câte ori trebuie să-ți spunem? Nu poți ține apartamentul ăsta doar pentru tine! Și noi avem nevoie de partea noastră! izbucnește Lucia, ridicându-se brusc.

Vlad oftează și se ridică și el. — Hai să nu ne certăm iar. Putem găsi o soluție. Poate îl vindem și împărțim banii…

Îi privesc pe amândoi și simt cum între noi s-a căscat o prăpastie pe care nici dragostea de frați, nici amintirile din copilărie nu o mai pot acoperi. Apartamentul acesta nu e doar patru pereți și o ușă veche care scârțâie. E locul unde mama ne citea povești la lumina lămpii, unde tata ne învăța să dansăm pe covorul persan, unde am plâns și am râs împreună. Dar pentru ei a devenit doar o sursă de bani.

După ce pleacă, rămân singură în liniștea apăsătoare. Mă plimb prin camerele goale, atingând cu mâna peretele rece. Îmi amintesc de serile când mama făcea cozonaci și mirosul se răspândea peste tot. Acum totul pare atât de departe. Mă așez pe patul din camera mea de copil și lacrimile îmi curg fără să le pot opri.

Boala mea nu e un secret pentru nimeni. Am cancer la sân și tratamentele mă storc de puteri. În ultimele luni am simțit cum trupul mi se subțiază, iar sufletul mi se umple de teamă. Dar ceea ce mă doare cel mai tare nu e boala, ci felul în care familia mea s-a schimbat. Parcă nu mai sunt sora lor, ci doar un obstacol între ei și apartament.

Într-o zi, primesc un telefon de la Vlad.

— Jozefina, trebuie să vorbim. Am găsit un cumpărător serios. Omul vrea să vadă apartamentul cât mai repede.

— Vlad… eu nu pot să plec încă de aici. Nu pot să renunț la tot ce a fost viața noastră…

— Știu că ți-e greu, dar gândește-te și la noi. Și eu am rate la bancă, Lucia are copiii… Nu putem trăi doar din amintiri.

Închid telefonul cu mâinile tremurânde. Îmi dau seama că pentru ei apartamentul e doar o soluție la problemele lor materiale. Pentru mine e tot ce mi-a rămas din părinți.

Seara aceea o petrec scriind o scrisoare lungă mamei mele. Îi spun cât de mult îmi lipsește și cât de greu îmi e să aleg între liniștea sufletului meu și liniștea fraților mei. Îi spun că mi-e dor de zilele când eram toți împreună și nimic nu părea imposibil.

A doua zi dimineață, Lucia vine din nou.

— Jozefina, te rog… Nu vreau să ne certăm. Dar nu mai putem continua așa. Dacă nu vrei să vinzi, poate măcar să ne dai partea noastră…

O privesc lung. — Și dacă vă dau partea voastră, eu unde mă duc? Unde mă vindec? Unde îmi plâng părinții?

Lucia oftează și se uită în podea. — Nu știu… Dar nu putem trăi doar pentru trecut.

— Poate că tu poți, Lucia… Eu nu pot.

În zilele următoare mă simt tot mai singură. Prietenele mele au familiile lor, viața lor. Eu am rămas cu acest apartament plin de umbre și cu o boală care mă macină încet.

Într-o seară, Vlad vine la mine cu o sticlă de vin.

— Hai să bem un pahar ca pe vremuri… Îmi pare rău că am fost duri cu tine.

Bem împreună în tăcere. La un moment dat îl întreb:

— Vlad, tu chiar crezi că banii ăștia ne vor face fericiți?

El dă din umeri. — Nu știu… Dar poate ne vor ajuta să trăim mai ușor.

— Și sufletul? Cine ni-l mai ușurează?

Nu-mi răspunde. Doar mă strânge în brațe ca atunci când eram mici.

Trec săptămâni în care încerc să găsesc o soluție care să nu rănească pe nimeni. Merg la notar, vorbesc cu un avocat, încerc să negociez cu frații mei. Dar fiecare discuție se termină cu lacrimi sau reproșuri.

Într-o dimineață mă trezesc cu gândul că poate ar trebui să renunț la tot. Să le dau apartamentul și să plec undeva unde nimeni nu mă cunoaște, unde pot începe de la zero. Dar apoi îmi dau seama că nu pot fugi de trecutul meu.

Într-un final, le propun să le plătesc partea lor în rate din pensia mea modestă și din economii. Nu e mult, dar e tot ce pot oferi fără să pierd locul unde încă simt prezența părinților mei.

Lucia acceptă cu jumătate de gură. Vlad spune că va încerca să mă ajute cum poate.

Relațiile dintre noi rămân reci, dar cel puțin nu ne-am pierdut complet unii pe alții.

Acum stau la fereastra apartamentului și privesc oamenii grăbiți pe stradă. Mă întreb dacă merită să lupți pentru trecut sau dacă ar trebui să lași totul în urmă pentru liniștea celor dragi.

Oare cât valorează liniștea sufletului? Și cât valorează o familie când tot ce vă mai leagă e un apartament?