Apartamentul care ne-a destrămat familia – Mărturia unei mame

— Nu mai pot, mamă! Ori pleacă ei, ori plec eu! — vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de plâns, și simțeam cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când auzeam cuvintele astea, dar acum păreau definitive, ca o ușă trântită în urma noastră.

Totul a început când soțul meu, Gheorghe, s-a îmbolnăvit. Am rămas singură cu doi copii mari, fiecare cu problemele și visele lui. Apartamentul nostru cu trei camere din Drumul Taberei părea suficient pentru toți, dar viața ne-a arătat cât de repede se poate strâmta spațiul când sufletele sunt încărcate de resentimente.

Fiul meu, Radu, s-a căsătorit cu Alina și, după ce au pierdut apartamentul în care stăteau cu chirie, i-am primit la noi. „E doar pentru câteva luni, mamă”, mi-a spus Radu atunci. Dar lunile s-au transformat în ani. Alina nu s-a acomodat niciodată cu mine sau cu Ioana. O simțeam mereu tensionată, ca și cum fiecare gest al nostru era o insultă la adresa ei.

Ioana, fata mea cea mică, era studentă la Litere și visa să devină scriitoare. Avea nevoie de liniște, dar găsea doar certuri și reproșuri. „Nu pot să scriu nimic aici! Cum să mă concentrez când aud doar bârfe și discuții despre bani?”, îmi spunea aproape zilnic.

Într-o seară de toamnă, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare, am auzit-o pe Alina vorbind la telefon cu mama ei:
— Nu mai suport! Parcă trăiesc într-un azil. Ioana mă privește de parcă i-aș fi furat ceva. Și soacra mea… tot timpul mă întreabă ce fac, unde merg…

M-am retras în camera mea și am plâns în pernă. Nu voiam să fiu o povară pentru nimeni. Îmi doream doar să fim împreună, să ne ajutăm unii pe alții. Dar fiecare zi aducea o nouă ceartă: ba despre cine spală vasele, ba despre cine plătește întreținerea sau cine a lăsat lumina aprinsă pe hol.

Într-o duminică dimineață, Ioana a venit la mine cu ochii scânteind de hotărâre:
— Mamă, am găsit o garsonieră aproape de facultate. O să mă mut acolo. Nu mai pot aici.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Am încercat să o opresc:
— Ioana, te rog… ești sigură? Poate găsim o soluție…

Dar ea a dat din cap:
— Nu mai vreau să trăiesc într-o casă unde nu mă simt dorită.

Radu a tăcut. Alina a zâmbit ușor, ca și cum ar fi câștigat o luptă nevăzută. După ce Ioana a plecat, casa a devenit mai liniștită, dar liniștea aceea era apăsătoare. Mesele erau tăcute, iar serile lungi mă găseau singură în fața televizorului.

Încercam să vorbesc cu Radu despre Ioana:
— Poate ar trebui să o vizitezi mai des… E totuși sora ta.

El ridica din umeri:
— Dacă ea nu vrea să vorbească cu noi, ce să fac?

Alina nu spunea nimic, dar știam că îi convine situația. Într-o zi am găsit-o pe Ioana în fața blocului. Ploua mărunt și ea stătea sub un copac, cu o carte în mână.
— Mamă… — vocea ei tremura — Mi-e dor de casă, dar nu pot să mă întorc. Nu cât timp sunt ei acolo.

Am îmbrățișat-o și am simțit că nu mai am putere să lupt pentru toți. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt vinovată pentru tot ce s-a întâmplat. Dacă nu trebuia să-i primesc pe Radu și Alina la noi. Dacă nu trebuia să ascult sfaturile vecinelor care îmi spuneau mereu: „Lasă-i pe copii să stea împreună! Așa se ajută familia!”

Dar familia noastră nu s-a ajutat. S-a destrămat încet, sub greutatea compromisurilor și a orgoliilor. Gheorghe nu mai era acolo să ne împace pe toți cu glumele lui simple. Eu eram prinsă între două tabere care nu voiau să cedeze niciun pas.

Într-o seară târzie, când stăteam singură la masa din bucătărie, am primit un mesaj de la Ioana: „Mamă, te iubesc. Poate într-o zi vom putea fi iar împreună.”

Am plâns mult în noaptea aceea. M-am gândit la toate deciziile pe care le-am luat crezând că fac bine și la cât de ușor e să greșești când vrei să-i mulțumești pe toți.

Acum stau și mă întreb: oare am făcut bine că am lăsat pe alții să decidă pentru noi? Oare familia noastră va mai putea fi vreodată întreagă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?