Apartamentul tatălui pe care nu l-am cunoscut niciodată – iar acum mama vrea jumătate. E corect?

— Nu pot să cred că ai venit la mine cu așa ceva, mamă! am izbucnit, simțind cum îmi tremură mâinile pe cana de ceai. Ochii mamei, reci și fermi, nu s-au clintit nicio clipă.

— Irina, nu e vorba doar despre tine. Și eu am suferit. Și eu am drepturi, a spus ea, cu vocea aceea tăioasă pe care o folosea când voia să pună punct discuției.

Dar pentru mine, nimic nu era clar. Toată copilăria mea fusese o minciună. Crezusem că tata nu a existat niciodată, că sunt doar eu și mama împotriva lumii. Îmi amintesc cum mă uitam la ceilalți copii din parc, cum le priveam tații care îi ridicau pe umeri sau îi învățau să meargă pe bicicletă. Mama îmi spunea mereu: „Noi două suntem destule. Nu ai nevoie de altcineva.”

Adevărul a ieșit la iveală într-o zi ploioasă de martie, când am primit o scrisoare de la un notar din București. Tatăl meu – Ionel Popescu – murise și îmi lăsase un apartament într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Am citit scrisoarea de trei ori, încercând să înțeleg dacă nu cumva era o greșeală. Am sunat-o pe mama, iar vocea ei s-a schimbat brusc când i-am spus despre moștenire.

— Nu trebuia să afli niciodată, a șoptit ea atunci, cu o tristețe pe care nu i-o cunoșteam.

Am mers împreună la notar. Pe drum, mama era tăcută și încordată. Eu simțeam că mă sufoc între întrebări: Cine a fost tata? De ce nu mi-a spus nimic? De ce m-a mințit atâția ani?

Când am intrat în apartament pentru prima dată, m-a izbit mirosul de vechi și praful care plutea în aer. Pe pereți erau fotografii cu un bărbat pe care nu-l recunoșteam, dar care avea ochii mei. Am găsit o cutie cu scrisori netrimise, toate adresate mie. „Dragă Irina…” începea fiecare dintre ele. Am citit până târziu în noapte, plângând pentru un tată pe care nu l-am avut niciodată.

A doua zi, mama a venit la mine cu o hârtie și un pix.

— Trebuie să împărțim apartamentul. Ești fiica mea și am dreptul la jumătate din ce ai primit.

Am rămas fără cuvinte. Cum putea să ceară așa ceva? Ea fusese cea care îl ștersese pe tata din viața mea. Ea fusese cea care îmi spusese că nu am nevoie de el.

— De ce? am întrebat-o printre lacrimi. De ce vrei jumătate? Nu ți-a păsat niciodată de el!

— Nu știi totul, Irina! a ridicat vocea mama. El m-a părăsit când erai mică. Nu a vrut să știe de noi! Eu te-am crescut singură! Eu am muncit zi și noapte ca să nu-ți lipsească nimic!

— Dar scrisorile astea? am aruncat cutia pe masă. Toate sunt pentru mine! El a încercat să mă caute! Tu ai ascuns totul!

Mama a început să plângă, dar lacrimile ei nu mă mai atingeau. M-am simțit trădată de două ori: o dată de tata, care nu a luptat destul pentru mine, și încă o dată de mama, care mi-a furat șansa de a-l cunoaște.

Zilele următoare au fost un coșmar. Rudele au început să sune: unchiul Viorel de la Focșani voia să știe dacă „nu se poate vinde apartamentul și să împărțim banii ca lumea”. Mătușa Lenuța îmi trimitea mesaje pasiv-agresive: „Sper că nu uiți cine te-a crescut!”

Prietenii mei erau împărțiți: unii spuneau că mama are dreptate – „Ești copilul ei, fără ea nu ajungeai aici!” – alții mă încurajau să păstrez totul: „E moștenirea ta! E dreptul tău!”

Nu mai dormeam nopțile. Mă plimbam prin apartamentul gol și vorbeam cu fotografiile tatei:

— Ce ai fi făcut tu? Ai fi împărțit cu ea?

Într-o seară, mama a venit din nou la mine. Era obosită, cu ochii umflați de plâns.

— Irina… Nu vreau să ne certăm pentru bani. Dar simt că merit și eu ceva după tot ce am sacrificat.

— Dar tu ai ales să-mi ascunzi adevărul! am răspuns eu, cu voce stinsă.

— Am făcut-o ca să te protejez… Credeam că e mai bine așa.

— Pentru cine? Pentru tine sau pentru mine?

A tăcut mult timp. Apoi s-a ridicat și a plecat fără să spună nimic.

Am rămas singură în apartament, cu cutia de scrisori în brațe și cu sufletul sfâșiat între două lumi: una în care eram doar eu și mama împotriva tuturor și alta în care aveam dreptul la propriul meu trecut.

Nu știu ce voi face mai departe. Poate că timpul va vindeca rănile sau poate că le va adânci și mai mult. Dar mă întreb: cât de mult îi datorăm părinților noștri pentru sacrificiile lor? Și cât avem dreptul să cerem pentru adevărul care ni s-a refuzat?

Voi ce ați face în locul meu? Ați împărți moștenirea cu cineva care v-a ascuns toată viața adevărul?