Astăzi mi-am dat fiul și nora afară din casă: Sunt o mamă rea sau, în sfârșit, am ales pentru mine?

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei, în timp ce Irina își strângea lucrurile cu ochii în lacrimi. Mă uitam la fiul meu, cel pe care l-am crescut singură, după ce tatăl lui ne-a părăsit când avea doar șapte ani. Îl vedeam acum, la treizeci și doi de ani, bărbat în toată firea, dar cu privirea unui copil rănit, incapabil să înțeleagă de ce mama lui, cea care i-a fost mereu sprijin, îl alungă din casa în care a crescut.

Totul a început cu ani în urmă, când Radu a terminat facultatea și nu și-a găsit de lucru. L-am primit acasă, deși apartamentul meu cu două camere abia ne ajungea. Apoi a venit Irina, o fată tăcută, mereu cu ochii în pământ, care părea să se teamă de orice zgomot mai puternic. Au stat la mine „doar până își găsesc ceva”, dar acel „ceva” nu a venit niciodată. Au trecut cinci ani de atunci.

La început, am fost bucuroasă să-i am aproape. Îmi imaginam că vom fi o familie unită, că voi avea grijă de nepoți, că vom râde împreună la masă. Dar realitatea a fost alta. Radu nu și-a găsit un job stabil, iar Irina lucra pe salariu minim la un supermarket. Facturile au început să se adune, iar eu, pensionară, abia făceam față cheltuielilor. În fiecare lună, pensia mea se ducea pe întreținere, mâncare și medicamente. Ei promiteau mereu că „de luna viitoare” vor contribui mai mult, dar nu se schimba nimic.

— Mamă, nu ne da afară, te rog! a spus Radu, cu vocea spartă. Unde să mergem? N-avem bani de chirie, n-avem nimic!

— Radu, nu mai pot! Nu mai pot să fiu servitoare în propria mea casă! Nu mai pot să văd cum nu faci nimic, cum stai toată ziua pe telefon, cum Irina vine acasă epuizată și nu mai are chef de nimic! Am nevoie de liniște, am nevoie să respir!

Irina a izbucnit în plâns. M-am simțit vinovată, dar nu mai puteam da înapoi. În ultimele luni, certurile au devenit tot mai dese. Radu ridica tonul la mine, Irina se închidea în cameră și nu ieșea cu zilele. Eu mă simțeam invizibilă, ca și cum nu aș mai conta. Am început să am insomnii, să mă doară inima, să mă gândesc că poate așa e viața unei mame: să se sacrifice până la capăt.

Dar într-o noapte, după o ceartă urâtă, am stat pe întuneric și am plâns. Mi-am amintit de mama mea, care a murit singură, după ce s-a sacrificat pentru toți și nu a primit niciodată recunoștință. Mi-am jurat atunci că nu voi ajunge ca ea. Am început să mă gândesc la mine, la anii care mi-au mai rămas, la liniștea pe care o merit.

— Poate că nu sunt o mamă bună, dar sunt un om care are dreptul la viață! am spus, cu vocea tremurândă, în acea dimineață fatidică.

Radu s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. Irina a încercat să-l tragă de mână, să-l facă să plece fără scandal. Dar el a rămas pe loc, cu ochii plini de furie și dezamăgire.

— Tu nu vezi că ne distrugi? Ne lași pe drumuri! Ce fel de mamă ești?

— Sunt o mamă care a obosit, Radu. O mamă care nu mai poate să fie hotel, bucătăreasă și bancomat. O mamă care vrea să trăiască și pentru ea.

Au plecat în cele din urmă, cu două valize și o tăcere apăsătoare. Am rămas singură, în mijlocul sufrageriei goale, cu inima sfâșiată de vinovăție și ușurare. Am plâns ore întregi, apoi am început să fac curat, ca și cum aș fi vrut să șterg urmele ultimilor ani.

Vecina de la trei, tanti Mariana, a venit să mă întrebe ce s-a întâmplat. I-am povestit totul, iar ea m-a strâns în brațe.

— Nu ești singura, dragă. Și eu am trecut prin asta cu fata mea. La un moment dat trebuie să ne gândim și la noi.

Dar gândurile nu-mi dau pace. Seara, când sting lumina, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am fost prea dură. Dacă Radu și Irina se vor descurca sau dacă i-am condamnat la suferință. Dar apoi îmi amintesc de liniștea din casă, de faptul că pot citi o carte fără să aud reproșuri sau uși trântite.

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că a fi mamă nu înseamnă să te sacrifici până la capăt, ci să știi când să spui „ajunge”.

Oare am ales bine? Sau am să regret toată viața această zi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?