Banii lor, viața mea: Povestea unei fiice care nu a fost niciodată destul de bună

— Nu, Irina, nu-ți vom da bani. Ai 27 de ani, e timpul să înveți să te descurci singură. Vocea mamei mele răsuna în bucătăria lor spațioasă, cu mobila lucioasă și mirosul de cafea scumpă plutind în aer. Tata, Sorin, stătea la masă cu ziarul în față, dar știam că ascultă fiecare cuvânt. M-am uitat la ei, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu le ceream bani pentru o vacanță sau o rochie nouă. Aveam nevoie să plătesc chiria pe luna asta, altfel urma să fiu dată afară din garsoniera din Militari.

— Mamă, nu-ți cer să-mi cumperi un apartament sau să-mi dai bani de cheltuială. Am rămas fără job după ce firma la care lucram s-a închis. Am trimis CV-uri peste tot. Am nevoie doar de un mic ajutor până găsesc ceva nou…

Mama a oftat teatral și a dat din cap a dezaprobare.

— Irina, noi am muncit pentru tot ce avem. Nu ne-a dat nimeni nimic. Dacă te ajutăm acum, n-o să înveți niciodată să te descurci. Și-apoi, nu e vina noastră că ai ales să faci Litere în loc să mergi la ASE, cum ți-am spus.

Tata a ridicat ochii din ziar și a rostit sec:

— Viața nu e corectă. Dacă vrei ceva, muncește pentru el.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să urlu: „Dar eu sunt copilul vostru! Nu vă pasă că nu am ce mânca?” Dar am tăcut. M-am ridicat încet de pe scaun și am ieșit din casa lor luxoasă, cu inima grea și mâinile goale.

Pe drum spre garsoniera mea mică și rece, am plâns în hohote. Mă simțeam umilită și furioasă. Prietena mea cea mai bună, Oana, mă sunase cu o zi înainte:

— Irina, ai noroc cu părinții tăi! Dacă aș avea și eu părinți cu bani, n-aș avea nicio grijă!

Nu știa cât de greșit se înșela. Pentru ai mei, banii erau o armă. O dovadă a superiorității lor morale. O lecție pe care trebuia s-o învăț pe pielea mea.

În seara aceea am stat pe întuneric, cu frigul mușcându-mă prin geamurile vechi. Am făcut o supă instant și am încercat să adorm fără să mă gândesc la ziua de mâine. Dar gândurile nu-mi dădeau pace: „De ce nu pot fi și eu ca ceilalți? De ce trebuie să sufăr ca să le demonstrez lor ceva?”

A doua zi am primit un mesaj de la proprietar: „Dacă nu plătiți până vineri, trebuie să eliberați.”

Am început să caut joburi la orice oră: call-center, vânzătoare la Mega Image, babysitter. Am mers la interviuri unde m-au privit cu suspiciune când au văzut că am facultate și masterat. „De ce vreți să lucrați aici? Nu aveți părinți care să vă ajute?”

Într-o zi am cedat și am sunat-o pe mama încă o dată.

— Mamă… te rog… mă dau afară dacă nu plătesc chiria.

A tăcut câteva secunde.

— Irina, nu putem face excepții. Dacă te ajutăm acum, unde se oprește? Data viitoare ce vei face?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am închis telefonul fără să mai spun nimic.

În acea noapte am dormit pe canapeaua Oanei. M-a primit fără întrebări, doar cu o îmbrățișare caldă.

— Nu toți părinții sunt la fel, Irina. Poate că ai tăi cred că te ajută așa… dar nu e normal.

Am început să lucrez la un fast-food din Gara de Nord. Program infernal, salariu minim. Dar aveam unde dormi și ce mânca. În fiecare zi vedeam oameni care trudeau din greu pentru fiecare leu. M-am împrietenit cu Vasile, un bătrân care spăla vasele și-mi povestea despre copiii lui plecați în străinătate.

— Eu le trimit tot ce pot, fată dragă. Cât oi mai putea munci…

M-am gândit la ai mei și la casa lor mare din Cotroceni. La mesele lor îmbelșugate de Crăciun unde eu eram invitatul ciudat care nu se potrivea nicicum.

Într-o duminică am primit un telefon de la mama:

— Irina, vii la masă? Am făcut sarmale…

Am refuzat politicos. Nu voiam mila lor. Nu voiam să fiu privită ca un eșec.

Au trecut luni de zile până când am reușit să găsesc un job mai bun — secretară la o firmă mică de avocatură. Salariul era decent, programul normal. Mi-am găsit o garsonieră modestă în Drumul Taberei și am început să respir din nou.

Dar relația cu părinții mei rămânea rece și distantă. Mergeam la ei doar de sărbători și atunci discuțiile erau mereu aceleași:

— Uite ce bine ți-e acum! Vezi că ai reușit singură? — spunea tata cu un zâmbet satisfăcut.

Dar eu știam cât m-a costat această „reușită”. Câte nopți nedormite, câte lacrimi ascunse sub pernă.

Într-o zi m-am întâlnit cu verișoara mea, Simona, care tocmai primise un apartament de la părinții ei.

— Ai mei spun că e normal să primești ajutor de la familie… Tu cum reziști?

Am zâmbit amar:

— Uneori nici eu nu știu… Dar cred că m-am obișnuit cu ideea că trebuie să mă bazez doar pe mine.

Acum am 32 de ani și încă mă întreb dacă părinții mei au avut dreptate sau dacă pur și simplu au fost incapabili să-și arate dragostea altfel decât prin reguli dure și indiferență rece.

Oare câți dintre noi trăim cu povara asta? Câți copii ai României cresc convinși că trebuie să sufere ca să merite iubirea părinților lor? Poate că adevărata avere nu e cea din conturi sau case luxoase… ci puterea de a iubi fără condiții.