Banii Nespusi: Povestea Primului Meu Salariu si a Tacerii din Familie

— Mamă, ia-i! Sunt ai tăi! am strigat eu, cu mâinile tremurânde, întinzându-i plicul cu primul meu salariu. Era decembrie 1958, iar în camera mică din apartamentul nostru din cartierul Iosefin din Timișoara mirosea a supă de găină și a lemn ars. Mama s-a uitat la mine cu ochii ei mari, negri, plini de oboseală și a zâmbit strâmb, ca și cum ar fi vrut să plângă. — Nu trebuia, Ilie… Ține-i pentru tine, ai muncit din greu. Dar eu am insistat. — Nu, mamă! Tu ai muncit mai mult decât mine toată viața. Îți datorez totul.

A luat plicul fără să mai spună nimic și l-a pus pe raftul cel mai de sus al dulapului. Am crezut că va folosi banii pentru lemne sau pentru hainele surorii mele mai mici, Mariana. Dar nu am mai văzut niciodată plicul acela. Ani la rând am uitat de el, prins în vâltoarea vieții: armata, apoi fabrica de textile, căsătoria cu Ana, copiii noștri, grija zilei de mâine.

Au trecut decenii. Mama s-a stins într-o toamnă ploioasă din 1997, iar eu am rămas cu un gol pe care nu l-am putut umple niciodată. În 2020, când am decis să vând apartamentul vechi, am găsit plicul într-un sertar ascuns sub hainele ei de sărbătoare. Era același plic galben, cu scrisul meu stângaci: „Pentru mama”. Banii erau acolo, neatinsi: 320 de lei vechi, bancnote mototolite, mirosind a trecut.

Am simțit cum mă prăbușesc pe podea. De ce nu i-a folosit? De ce i-a ascuns? Am început să răscolesc prin amintiri ca un nebun: serile când mama cosea la lampă până târziu, diminețile când mă certa că nu port căciula la școală, certurile dintre ea și tata despre bani și lipsuri. Odată, tata a izbucnit: — Tu nu vezi că Ilie nu e bun de nimic? Tot eu trebuie să aduc bani în casă! Mama a tăcut atunci, dar ochii ei spuneau totul.

Într-o seară geroasă din ianuarie 1960, am auzit-o plângând în bucătărie. M-am apropiat pe furiș și am auzit-o șoptind: — Doamne, dă-mi putere să nu mă fac de râs în fața copiilor mei… Să nu vadă cât mi-e de greu.

Acum, privind plicul găsit după atâția ani, mi-am dat seama că mama nu a vrut niciodată să primească bani de la mine. Poate era mândria ei. Poate era rușinea că nu a putut să ne ofere mai mult. Sau poate voia să-mi arate că dragostea nu se măsoară în bani. Dar atunci, în copilăria mea, tot ce-mi doream era să o văd fericită.

Am întrebat-o pe Mariana dacă știa ceva despre plic. A ridicat din umeri: — Mama nu vorbea niciodată despre bani cu noi. Ținea totul în ea. Ți-ai dat seama prea târziu?

M-am dus la cimitir cu plicul în buzunar și am stat ore întregi lângă crucea ei. Am vorbit cu ea ca și cum ar fi fost acolo: — Mamă, de ce n-ai spus nimic? De ce ai ales tăcerea? Eu am crezut că te ajut… Dar poate tu ai vrut doar să vezi dacă pot să dăruiesc fără să cer nimic înapoi.

Anii ’50 nu erau ușori pentru nimeni. Tata lucra la CFR și venea acasă nervos și obosit. Mama făcea rost de mâncare cum putea: schimba ouă pe zahăr la piață, cosea haine pentru vecini pe ascuns ca să mai câștige un ban. Într-o zi, am prins-o plângând când a primit o scrisoare de la sora ei din sat: „Nu avem nici noi ce pune pe masă…”

Poate că plicul meu era pentru ea o dovadă că nu a eșuat ca mamă. Că băiatul ei cel mare a crescut și poate avea grijă de familie. Sau poate era o povară pe care nu voia să o accepte.

Când m-am întors acasă în acea zi din 2020, am pus plicul într-o cutie cu fotografii vechi. M-am uitat la poza mamei mele tinere, cu zâmbetul acela timid și ochii plini de speranță. Mi-am dat seama că între noi a existat mereu o dragoste tăcută, nerostită niciodată pe deplin.

Acum mă întreb: câți dintre noi își spun părinților ce simt cu adevărat? Câți dintre noi avem curajul să vorbim despre sacrificii și iubire fără rușine sau teamă? Poate că adevărul doare uneori mai mult decât tăcerea…