Borcile din jurul unui borcan de zacuscă: Povestea mea despre sărăcie, rușine și dragoste

— Victor, vino repede, pune-ți căciula! Nu mai avem lemne, trebuie să mergem la tanti Ileana să cerem câteva surcele, altfel nu mai fierbe supa, strigă bunica din bucătăria înghețată.

Aveam opt ani și deja știam ce înseamnă să-ți fie frig până în oase. M-am uitat la mâinile mele mici, roșii de ger, și am tras pe mine paltonul vechi al lui tataie. Bunica mă privea cu ochii ei blânzi, dar obosiți. În casă mirosea a zacuscă și a speranță. Zacusca era comoara noastră: o făcea bunica toamna, din legumele primite de la vecini sau culese de noi de pe marginea drumului. Era singurul lucru pe care-l aveam din belșug.

Am ieșit pe ulița îngustă, cu zăpada scârțâind sub papucii mei găuriți. Tanti Ileana ne-a dat câteva lemne, dar cu o privire care spunea totul: „Iar au venit să ceară.” Am simțit rușinea ca pe un pumn în stomac. Bunica mi-a strâns mâna.

— Nu-i nimic, Victoraș. Să nu-ți fie rușine niciodată că ceri pentru mâncare sau căldură. Rușine să-ți fie dacă furi sau minți.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată viața. Dar la școală nu era așa simplu. Copiii râdeau de hainele mele peticite.

— Uite-l pe Victor, vine cu zacuscă la pachet! N-are bani de salam ca noi!

Îmi venea să intru în pământ. Doamna învățătoare încerca să mă apere uneori, dar nu putea opri șoaptele și râsetele. Acasă, bunica mă aștepta mereu cu o farfurie caldă și o poveste.

— Știi, Victor, când eram eu mică, am rămas fără părinți. Am crescut la orfelinat. Zacusca asta e rețeta mamei mele. Când o fac, parcă o simt lângă mine.

Într-o seară, tata s-a întors acasă beat. Mama plângea în bucătărie.

— De ce nu muncești mai mult? De ce trebuie să cerem mereu de la alții? striga el la bunica.

— Fac tot ce pot, Gheorghe! Nu vezi că nici tu nu aduci nimic acasă? răspunse bunica, cu vocea tremurândă.

M-am ascuns sub masă. M-am gândit că dacă aș fi avut bani, le-aș fi cumpărat tuturor haine noi și lemne pentru foc. Dar nu aveam decât borcanul de zacuscă și dragostea bunicii.

Într-o zi, la școală, doamna învățătoare ne-a pus să scriem o compunere despre „Ce înseamnă acasă pentru tine?”. Am scris despre bunica și zacusca ei. Am citit cu voce tare:

„Acasă e acolo unde miroase a zacuscă și unde cineva te așteaptă mereu cu o îmbrățișare.”

Unii copii au râs. Dar doamna învățătoare m-a privit altfel decât până atunci.

— Victor, ai scris foarte frumos. Să nu-ți fie niciodată rușine cu familia ta.

În acea zi am simțit că poate nu sunt chiar atât de diferit. Dar acasă conflictele continuau. Tata era tot mai nervos, mama tot mai tristă. Bunica încerca să țină familia unită.

Într-o noapte geroasă, tata a plecat de acasă după o ceartă urâtă. Mama a plâns toată noaptea. Bunica a stat lângă mine și mi-a spus:

— Victor, oamenii pot fi reci ca iarna asta, dar tu să nu uiți niciodată să fii cald cu cei din jur.

Au trecut anii. Am crescut cu frica de a nu fi judecat pentru sărăcia mea. La liceu am muncit pe unde am putut: am cărat lemne pentru vecini, am ajutat la magazinul din colț. Cu banii strânși am cumpărat primul meu ghiozdan nou.

Mama s-a îmbolnăvit când eram în clasa a unsprezecea. Tata dispăruse de tot. Bunica era tot sprijinul nostru. Într-o seară am găsit-o plângând în fața sobei stinse.

— Nu mai pot, Victor… Mi-e teamă că n-o să mai pot avea grijă de voi…

Am luat-o în brațe și i-am promis că voi reuși să termin liceul și să găsesc un serviciu bun. Am făcut-o pentru ea.

După bacalaureat am plecat la oraș. Am lucrat ca ospătar și apoi ca vânzător într-un supermarket. Trimiteam bani acasă cât puteam. Într-un an am reușit să le cumpăr o sobă nouă.

Bunica s-a stins într-o iarnă grea, când eram deja student la seral. Am venit acasă și am găsit borcanul ei de zacuscă pe masă, cu un bilet: „Să nu uiți niciodată cine ești.”

Acum stau în garsoniera mea mică din București și încă simt mirosul acelei zacuşti care m-a ținut viu atâția ani. Merg uneori la piață și cumpăr legume doar ca să refac rețeta bunicii.

M-am împăcat cu trecutul meu? Poate că nu pe deplin. Încerc să nu-mi fie rușine de unde vin, dar uneori încă simt frigul acela din copilărie.

Oare câți dintre noi poartă cu ei frigul lumii și încă speră că dragostea poate încălzi orice inimă? Voi ce ați face dacă ați fi fost în locul meu?