Bunic la răscruce: Când dragostea târzie destramă o familie

— Cum ai putut, bunicule? Cum ai putut să o uiți pe mamaie așa repede?

Vocea mea tremura, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Stăteam în bucătăria mică, cu miros de cafea veche și lemn ud, acolo unde bunica, Anișoara, ne făcea mereu plăcinte cu mere. Acum, la doar șase luni după ce am îngropat-o, bunicul Gheorghe își făcea bagajele. Nu pentru o excursie la țară sau la băi, ci pentru a se muta peste drum, la tanti Viorica.

— Nu e treaba ta, Maria. Am dreptul să fiu fericit, a zis el, fără să mă privească în ochi.

M-am uitat la el: bătrânul acela care fusese stâlpul casei noastre, omul care ne certa când nu ne spălam pe mâini înainte de masă și care ne citea povești la lumina lămpii. Acum părea altcineva. Parcă îi dispăruse blândețea din privire. Parcă nici nu-i mai păsa că eu și sora mea, Irina, plângeam în fiecare seară după mamaie.

Totul s-a schimbat în ziua aceea când am găsit-o pe bunica fără suflare în grădină, printre tufele de trandafiri. Bunicul a plâns atunci ca un copil. L-am ținut în brațe și i-am promis că nu-l vom lăsa singur. Dar n-au trecut nici două luni și a început să stea tot mai mult la tanti Viorica. O femeie văduvă, cu părul vopsit roșcat și râsul strident, care mereu ne aducea prăjituri la poartă.

La început am crezut că e doar prietenie. Dar într-o seară l-am văzut ieșind din casa ei cu o sacoșă plină și cu obrajii rumeniți ca un adolescent. Apoi au început zvonurile prin sat: „Gheorghe al Anișoarei s-a combinat cu Viorica!”

Mama a încercat să vorbească cu el:

— Tataie, nu e prea devreme? Nici nu s-a răcit bine pământul pe mormântul mamei…

— Ce știi tu ce-i în sufletul meu? a răspuns el tăios.

Apoi au urmat certurile. Tata s-a supărat rău și n-a mai venit pe la el. Irina a refuzat să-i mai ducă medicamentele. Eu am rămas singura care încă îi mai aducea pâine și lapte, dar de fiecare dată simțeam că nu mai sunt binevenită.

Într-o zi, când am intrat pe poartă, l-am găsit pe bunicul împachetând hainele bunicii într-un sac negru.

— Ce faci? am întrebat șocată.

— Le dau la biserică. Nu mai are cine să le poarte aici.

Am simțit cum mă sufoc de furie și durere. Cum putea să arunce tot ce a fost ea? Rochia cu flori pe care o purta la sărbători, basmaua albastră cu care mergea la piață…

În sat lumea vorbea: „Ce rușine! Să-ți uiți nevasta pentru o babă cu gura mare!” Unii îl judecau aspru, alții îl compătimeau: „E greu să fii singur la bătrânețe…”

Când am aflat că vrea să se căsătorească cu tanti Viorica, am simțit că mi se rupe sufletul. Nici măcar nu ne-a anunțat. Am aflat de la preotul satului:

— Maria, să vii duminică la biserică, că se cunună bunicul tău.

Am refuzat să merg. Nici mama, nici tata n-au vrut să audă de nuntă. Sora mea a spus că pentru ea bunicul a murit odată cu bunica.

După nuntă, Gheorghe s-a mutat definitiv peste drum. Nu ne-a mai sunat, nu ne-a mai căutat. Când îl vedeam pe uliță, întorcea capul sau se prefăcea că nu mă vede. Odată am încercat să-l opresc:

— Bunicule… te rog… hai acasă măcar de Crăciun!

— Nu mai am ce căuta acolo, Maria. Familia mea e aici acum.

M-am simțit ca și cum m-ar fi izgonit din propria copilărie. Casa bunicilor a rămas pustie; iarba a crescut mare în curte, ferestrele s-au acoperit de praf. În Ajunul Crăciunului am trecut pe lângă ea și am plâns ca un copil mic.

Mama a zis că poate timpul va vindeca rănile. Tata însă nu-l va ierta niciodată. Irina nici nu vrea să-i mai audă numele.

Eu încă mă întreb dacă nu cumva am greșit noi cu ceva. Poate că bătrânețea e mai grea decât ne imaginăm noi cei tineri. Poate că dorul de cineva viu e mai puternic decât dorul de cineva plecat…

Dar nu pot să nu mă întreb: oare chiar merită fericirea unui om să distrugă o familie întreagă? Sau poate familia noastră era deja frântă și n-am vrut noi să vedem?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi putut ierta? Sau v-ați fi simțit trădați ca mine?