„Bunica, mama a zis că o să te ducem la azil…”: Povestea unei vieți răsturnate de un adevăr spus pe șoptite

— Bunico, mama a zis că o să te ducem la azil, ca să nu mai fii singură acasă, mi-a spus Mara într-o după-amiază ploioasă, în timp ce îmi desena o floare pe colțul unei hârtii. Am simțit cum mi se taie respirația. Am zâmbit forțat, ca să nu o sperii, dar înăuntrul meu totul s-a prăbușit. M-am ridicat încet de pe scaun și am privit pe geam, încercând să-mi adun gândurile. Picăturile de ploaie se prelingeau pe sticlă ca niște lacrimi pe care nu aveam voie să le vădă nimeni.

Mi-am petrecut toată viața pentru familia mea. Am crescut-o pe Ana singură, după ce soțul meu, Ion, a murit într-un accident de muncă la combinatul din oraș. Avea doar 38 de ani. De atunci, am muncit zi și noapte ca să nu-i lipsească nimic fetei mele. Am vândut legume în piață, am cusut pentru vecini, am făcut curat prin casele oamenilor mai avuți. Nu m-am plâns niciodată. Ana era totul pentru mine.

Când a venit vremea să-și întemeieze propria familie, am rămas aproape. I-am crescut copiii, pe Mara și pe Vlad, i-am gătit, i-am spălat, am stat nopți întregi la căpătâiul lor când erau bolnavi. Nu am cerut nimic în schimb. Doar să fim împreună.

Dar viața are un fel crud de a-ți arăta că nimic nu e sigur. După ce s-a mutat cu soțul ei, Radu, într-un apartament nou la marginea orașului, Ana a început să vină tot mai rar pe la mine. Îmi spunea mereu că e ocupată cu serviciul, cu copiii, cu treburile casei. Eu o înțelegeam. Îi pregăteam pachete cu mâncare și le lăsam la ușă când nu era acasă.

În ultima vreme însă, simțeam că ceva s-a schimbat. Telefonul suna tot mai rar. Când veneau copiii la mine, stăteau cu ochii în tablete sau se grăbeau să plece. Mă simțeam ca o mobilă veche într-o casă nouă.

Ziua aceea cu Mara a fost ca un trăsnet. După ce a plecat, am stat ore întregi pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală. Mă întrebam unde am greșit. De ce copilul meu vrea să mă dea la azil? Oare am devenit o povară?

Seara târziu, Ana m-a sunat.
— Mamă, știu că Mara ți-a spus ceva… Nu voiam să afli așa…
— Ana, spune-mi drept: chiar vrei să mă duci la azil?
A tăcut câteva secunde.
— Mamă… nu știu ce să facem. Ești singură acolo și… ne e teamă să nu pățești ceva. Eu nu pot veni mereu… Radu zice că ar fi mai bine pentru toți…
— Pentru toți? Sau doar pentru voi?
Am simțit cum vocea îmi tremură. Ana a început să plângă.
— Nu vreau să te rănesc… Dar nu mai pot… Sunt obosită…

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Am plâns toată noaptea. M-am simțit trădată de propriul meu copil.

A doua zi am început să mă uit prin casă la lucrurile mele: poze vechi cu Ion și Ana mică, mileuri croșetate de mâna mea, cănile ciobite din care beam ceai împreună cu Mara când era micuță. Toate păreau să-mi spună că locul meu e aici, nu într-un azil străin.

Au urmat zile grele. Ana a venit cu Radu să discutăm „civilizat”.
— Mamă, nu e vorba că nu te iubim… Dar nu putem avea grijă de tine cum trebuie. La azil ai avea companie, ai fi supravegheată medical…
— Și sufletul meu? Cine are grijă de el?
Radu a ridicat din umeri.
— Toți ajungem acolo la un moment dat…
— Nu toți uităm cine ne-a crescut!
Mara s-a ascuns după ușă și plângea încetișor.

Am refuzat categoric să plec. Le-am spus că prefer să mor singură în casa mea decât să fiu dusă ca un bagaj într-un loc străin.

De atunci relația noastră s-a răcit și mai tare. Ana mă sună rar și vorbește repede, ca și cum ar bifa o obligație. Mara vine uneori pe furiș și mă îmbrățișează strâns.
— Bunico, eu nu vreau să pleci niciodată…
O mângâi pe păr și îi spun că nu plec nicăieri fără ea.

Sunt zile când mă simt puternică și mă bucur de liniștea casei mele. Alteori însă mă apasă singurătatea ca o piatră grea pe piept. Merg la piață doar ca să aud oameni vorbind sau mă opresc la biserică pentru câteva clipe de pace.

Vecina mea, tanti Viorica, a fost dusă la azil anul trecut. De atunci n-am mai auzit nimic despre ea. Oare a uitat-o cineva?

Multe nopți mă întreb dacă am greșit undeva ca mamă sau dacă lumea s-a schimbat atât de mult încât bătrânii au devenit niște poveri de care trebuie scăpat cât mai repede.

Poate că dragostea de mamă nu mai valorează azi cât valora odinioară… Sau poate că fiecare generație își uită rădăcinile atunci când se grăbește spre viitor.

Voi ce credeți? E bătrânețea o vină? Sau doar o lecție dureroasă despre cât de repede uităm ce înseamnă familia?