Bunico, iartă-mă că te-am uitat. Poveste despre vină, răni de familie și lupta pentru apropiere

— Irina, ai auzit ce s-a întâmplat cu mamaia ta? Nu a mâncat nimic de trei zile, săraca…

Cuvintele Mariei, vecina de la parter, mi-au tăiat respirația. Eram în fața blocului, cu sacoșa plină de cumpărături, grăbită să ajung acasă la copii. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Bunica mea, Elena, femeia care m-a crescut când mama era la muncă în Italia, era singură și flămândă la doar două scări distanță de mine. Cum am putut să o uit? Cum am ajuns aici?

Am urcat scările blocului vechi cu inima cât un purice. Ușa bunicii era încuiată, iar dincolo de ea se auzea doar liniștea apăsătoare. Am bătut încet, apoi mai tare. În cele din urmă, am auzit pași mici și târșâiți. Când a deschis, am văzut-o: slabă, cu ochii adânciți în orbite, cu mâinile tremurânde.

— Irina… tu ești? Ce cauți aici?

Vocea ei era stinsă, dar încăpățânată. M-am repezit să o îmbrățișez, dar s-a tras înapoi.

— Nu trebuia să vii. Nu mai are rost acum.

Am simțit cum mă strânge în piept un nod de vinovăție. Am intrat totuși, ignorând protestele ei. În bucătărie mirosea a vechi și a ceai rece. Pe masă era o felie de pâine uscată și un borcan gol de dulceață.

— De ce nu mi-ai spus că nu ai ce mânca?

— Cui să spun? Cine să mă asculte? Tu ai viața ta, copiii tăi…

M-am prăbușit pe un scaun și am început să plâng. Bunica s-a uitat la mine cu o tristețe resemnată.

— Nu plânge, fată dragă. Așa e viața. Toți uităm la un moment dat.

Mi-am amintit de copilărie, când bunica mă lua de mână și mergeam împreună la piață. Îmi cumpăra mere roșii și îmi spunea povești despre tinerețea ei la țară. Acum eram eu cea care trebuia să aibă grijă de ea și am eșuat.

În zilele următoare am încercat să repar ce se putea repara. I-am adus mâncare caldă, am făcut curat prin casă, am stat cu ea la povești. Dar distanța dintre noi rămânea. Bunica nu mai era aceeași; ceva se rupsese între noi.

Într-o seară, după ce am culcat copiii, am sunat-o pe mama în Italia.

— Mamă, bunica nu mai are pe nimeni aici. E singură și bolnavă…

— Irina, știi bine că nu pot veni acum. Am ratele la bancă, trebuie să muncesc…

— Dar nu putem s-o lăsăm așa! E mama ta!

A urmat o tăcere lungă.

— Știu… dar tu ești acolo. Fă ce poți.

Am simțit furie și neputință. De ce trebuie mereu eu să fiu cea care repară totul? De ce mama fuge mereu de responsabilitate?

Într-o zi, l-am găsit pe unchiul meu, Sorin, beat în fața blocului.

— Sorine, vino să-ți vezi mama! Nu mai poate singură!

— Las-o, Irina… Așa a vrut ea! Pe mine m-a dat afară din casă când eram mic…

Rănile vechi ieșeau la suprafață ca niște cicatrici nevindecate. Fiecare avea povestea lui, fiecare purta vina altuia ca pe o povară grea.

Seara stăteam lângă patul bunicii și îi ascultam respirația grea.

— Îți amintești când eram mică și îmi făceai lapte cu miere?

— Da… Atunci erai lumina ochilor mei.

— Și acum?

A oftat adânc.

— Acum ești femeie mare. Ai uitat să fii copilul meu.

Am simțit cum mă sfâșie vorbele ei. Poate chiar uitasem să fiu copilul ei. Poate că viața asta grăbită ne-a făcut pe toți să uităm cine suntem unii pentru alții.

Într-o duminică dimineață am decis să o iau pe bunica la noi acasă pentru câteva zile. Copiii mei au privit-o curioși; pentru ei era doar o bătrână necunoscută care mirosea a levănțică și a tristețe.

— Mamaie, vrei să te joci cu mine? a întrebat-o Ana, fetița mea cea mică.

Bunica a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

— Hai să-ți arăt cum făceam păpuși din cârpe când eram mică…

În acele momente am văzut o licărire de speranță. Poate că nu era prea târziu să reparăm ceva din ce s-a stricat.

Dar după câteva zile bunica a vrut să se întoarcă acasă.

— Aici nu e locul meu. Voi aveți viața voastră… Eu am amintirile mele.

Am dus-o înapoi cu inima grea. În drum spre blocul ei gri mi-am dat seama cât de greu e să aduci împreună generații care nu mai știu să vorbească aceeași limbă a sufletului.

Într-o seară am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la bunica:
„Irina dragă,
Nu te învinovăți pentru nimic. Viața ne duce pe drumuri diferite și uneori uităm chiar și de cei pe care îi iubim cel mai mult. Eu te-am iertat demult. Ai grijă de tine și de copiii tăi.”

Am plâns mult în noaptea aceea. M-am întrebat dacă vreodată voi putea ierta și eu absențele celor dragi sau dacă voi rămâne mereu prizoniera propriei mele vine.

Acum merg la bunica aproape zilnic. Uneori stăm în tăcere, alteori povestim despre trecut sau despre copii. Încerc să recuperez timpul pierdut, dar știu că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi uităm de cei care ne-au crescut? Cât valorează o clipă de apropiere față de ani întregi de absență? Poate că nu e niciodată prea târziu să ne întoarcem acasă…