Călătoria Victoriei: Adevărul dincolo de sânge

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că totul e în regulă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce farfuriile zornăiau pe masă. Tata s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate, iar mama a rămas cu lingura suspendată deasupra ciorbei. Fratele meu, Radu, a pufnit în râs, ca de obicei.

— Iar începi cu prostiile astea? Ce ți-a mai venit acum? a spus el, fără să-și ridice ochii din telefon.

Dar nu mai era loc de glume. Simțeam că mă sufoc în casa aceea mică din Pitești, între pereți care păstrau prea multe tăceri. De când eram mică, am simțit că nu aparțin cu adevărat. Mama mă privea mereu cu o răceală pe care nu o putea ascunde, iar tata… tata era mereu absent, chiar și când era prezent. Radu era favoritul, băiatul perfect, iar eu eram mereu „prea sensibilă”, „prea curioasă”, „prea mult”.

În liceu, am început să observ diferențe. Nu semănam cu nimeni din familie. Aveam ochii verzi ca iarba după ploaie, pe când ai lor erau căprui sau negri. Părul meu era ondulat și deschis la culoare, pe când al lor era drept și închis. M-am obișnuit să cred că sunt doar coincidențe genetice, dar întrebările nu-mi dădeau pace.

Într-o zi, la 27 de ani, după încă o ceartă cu mama despre „viitorul meu nesigur”, am făcut testul ADN. L-am comandat online, fără să spun nimănui. Am așteptat rezultatele cu inima strânsă, ca și cum știam deja că viața mea urma să se schimbe pentru totdeauna.

Când au venit rezultatele, am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Nu aveam nicio legătură genetică cu niciunul dintre părinții mei. Nici măcar cu Radu. Am citit și recitit raportul de zeci de ori. Am plâns până am adormit cu laptopul în brațe.

A doua zi dimineață, am intrat în bucătărie cu ochii umflați.

— Trebuie să vorbim, am spus apăsat.

Mama a oftat adânc.

— Ce ai pățit iar?

— Am făcut un test ADN. Nu sunteți părinții mei biologici.

Tata a scăpat cana pe jos. Mama s-a făcut albă ca varul.

— Cine ți-a băgat prostiile astea în cap? a șoptit ea.

— Nu sunt prostii! Vreau adevărul!

A urmat o tăcere apăsătoare. Radu s-a ridicat și a ieșit din cameră fără un cuvânt. Tata s-a dus la fereastră și a rămas acolo, privind în gol.

— Bine… a început mama, cu voce stinsă. Nu ești fiica noastră biologică. Te-am adoptat când aveai două luni. Mama ta adevărată era o fată din satul vecin, care nu putea să te crească. Am vrut să-ți spunem… dar n-am avut curaj.

Am simțit cum tot ce știam despre mine se destramă. Am ieșit din casă fără să știu unde merg. Am mers pe jos ore întregi prin oraș, încercând să-mi pun ordine în gânduri.

În zilele următoare, am început să caut informații despre mama mea biologică. Am găsit-o după câteva săptămâni de telefoane și drumuri prin sate uitate de lume. Se numea Elena și locuia într-o casă mică la marginea unui sat din Argeș.

Când am ajuns la ea, m-a privit lung, cu ochii umezi.

— Tu ești… Victoria? a întrebat încet.

Am dat din cap și am izbucnit amândouă în plâns. Mi-a povestit cum fusese forțată de părinți să mă dea spre adopție pentru că era prea tânără și „fără viitor”. Mi-a spus că s-a gândit la mine în fiecare zi.

— N-am avut de ales… Dar te-am iubit mereu, chiar dacă de la distanță…

Am stat ore întregi de vorbă. Am aflat că am două surori vitrege și un frate mai mic. M-au primit cu brațele deschise, dar rana rămânea acolo: cine sunt eu, de fapt? Sunt fata care a crescut într-o familie care nu m-a iubit niciodată ca pe a lor? Sau sunt copilul unei femei care m-a dat pentru că n-a avut altă soluție?

Întoarsă acasă la părinții adoptivi, lucrurile au devenit tensionate. Mama nu-mi vorbea decât strictul necesar. Tata încerca să mă facă să râd cu glume vechi, dar nu mai era nimic de râs.

— De ce nu mi-ați spus niciodată? am întrebat într-o seară.

— Ne-a fost frică să nu ne pierzi… și poate ne-am mințit că dacă nu vorbim despre asta, n-o să doară niciodată…

Am început să merg la terapie. Să scriu scrisori pe care nu le trimiteam niciodată. Să încerc să-i iert pe toți — și pe mine însămi — pentru anii pierduți în minciună și tăcere.

Viața mea s-a schimbat radical după acel test ADN. Am început să mă cunosc cu adevărat abia atunci când tot ce credeam că știu despre mine s-a prăbușit. Am descoperit o familie nouă, dar am pierdut liniștea vechii vieți.

Acum mă uit în oglindă și mă întreb: cine sunt eu? Sunt suma alegerilor altora sau pot să-mi aleg singură drumul? Poate că adevărul doare, dar oare merită să trăim o viață întreagă fără să-l știm?