Când acasă devine străinătate: Povestea unei familii încercate de decizii impuse

— Nu, Elena, nu poți să faci asta fără să ne întrebi! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate în lumina rece de februarie. Soțul meu, Radu, stătea între noi, cu privirea pierdută în covorul vechi, incapabil să intervină. Soacra mea, doamna Elena, își strângea poșeta la piept ca pe un scut și mă privea cu acea privire tăioasă pe care o știam prea bine.

— Ba pot! E casa mea, am muncit pentru ea o viață! Voi sunteți tineri, vă descurcați oriunde. Eu am nevoie de liniște la țară și de ceva bani la bătrânețe. Nu vă mai plângeți atâta!

M-am prăbușit pe canapea, simțind cum tot aerul din cameră devine greu, sufocant. Radu a încercat să spună ceva, dar cuvintele i s-au înecat în gât. De luni bune, Elena ne tot amenința că vinde apartamentul de două camere din Drumul Taberei și că se mută într-o garsonieră mică, iar cu restul banilor își ia o căsuță la țară. Problema era că voia ca noi să ne mutăm cu tot cu copilul nostru, Ilinca, în acea garsonieră.

— Mamă, nu putem trăi toți trei într-o cameră! Ilinca are nevoie de spațiu, de intimitate… Noi avem nevoie! a încercat Radu să-i explice.

— Voi nu știți cum era pe vremuri! Dormeam câte șase într-o cameră și nu ne plângeam. Acum toată lumea vrea spațiu, intimitate… prostii moderne!

Am simțit cum mă învăluie furia și neputința. Nu era vorba doar despre spațiu. Era despre respect, despre dreptul nostru de a decide pentru familia noastră. Dar Elena nu vedea decât sacrificiul ei și dreptul ei de proprietar.

În zilele următoare, discuțiile au devenit tot mai tensionate. Radu se retrăgea în tăcere, iar eu mă simțeam tot mai singură în lupta asta. Prietenele mele îmi spuneau să nu cedez, dar ce puteam face? Nu aveam bani să ne luăm altceva și nici rude la care să stăm temporar.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise, am stat cu Radu la masa din bucătărie.

— Nu pot să cred că suntem forțați să trăim așa… Parcă nici nu mai e casa noastră. Mă simt ca o chiriașă în propria viață.

Radu a oftat adânc:

— Știu… Dar dacă mama vrea să vândă, nu avem ce face. Poate găsim o soluție temporară până strângem bani de chirie.

— Și dacă nu găsim? Dacă ajungem toți trei în garsoniera aia minusculă?

Nu mi-a răspuns. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice ceartă.

Câteva săptămâni mai târziu, Elena a venit triumfătoare cu actele de vânzare semnate. Ne-a anunțat sec că avem o lună să ne pregătim de mutare.

— O să vă obișnuiți! O să fie ca o aventură! a spus ea zâmbind fals.

Aventura s-a transformat rapid într-un coșmar. Garsoniera era la etajul patru al unui bloc vechi din Militari, cu pereți subțiri ca hârtia și un miros persistent de mucegai. Ilinca plângea noaptea pentru că nu avea loc să se joace. Eu și Radu ne certam din orice fleac: cine lasă prosopul ud pe pat, cine uită lumina aprinsă la baie. Intimitatea dispăruse complet; nu mai aveam niciun colț doar al nostru.

Într-o dimineață, după ce Radu a plecat la serviciu și Ilinca la grădiniță, am izbucnit în plâns pe canapeaua care noaptea devenea patul nostru comun. M-am simțit mică și neputincioasă. Am sunat-o pe mama mea:

— Nu mai pot, mamă… Nu mai pot trăi așa! Parcă nu mai sunt eu…

Mama a oftat la capătul firului:

— Draga mea, uneori trebuie să pui piciorul în prag. Sănătatea ta contează mai mult decât orice apartament.

Dar cum să pun piciorul în prag când nu aveam unde să mă duc?

În zilele care au urmat, am început să mă cert tot mai des cu Radu. El încerca să fie mediator între mine și Elena, dar ajunsese și el la capătul puterilor. Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine spală vasele, am izbucnit:

— Nu mai pot! Ori găsim o soluție, ori eu plec cu Ilinca!

Radu s-a uitat la mine speriat:

— Unde să te duci?

— Oriunde! La o prietenă, la mama… Nu pot să-mi cresc copilul într-o cutie de chibrituri!

A doua zi dimineață am început să caut anunțuri de chirii. Am găsit ceva minuscul și scump în Rahova, dar măcar era al nostru. Am strâns câteva haine și jucării pentru Ilinca și am plecat pentru câteva zile la mama mea.

Elena a sunat furioasă:

— Cum îți permiți să pleci? Asta e recunoștința ta?

Am plâns din nou după ce am închis telefonul. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit o urmă de libertate.

Radu a venit după două zile la noi:

— Îmi pare rău… Ai dreptate. Nu putem trăi așa. O să fac orice ca să găsim un loc doar al nostru.

Au urmat luni grele: chirii mari, bani puțini, certuri cu Elena care nu înțelegea de ce nu suntem recunoscători pentru „sacrificiul” ei. Dar încet-încet am început să respirăm din nou. Seara stăm toți trei pe canapeaua noastră mică din Rahova și râdem de cât de aproape suntem unii de alții — dar acum e alegerea noastră.

M-am întrebat adesea: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire? Cât trebuie să sacrificăm pentru liniștea altora? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu — dar știu sigur că fără limite sănătoase nu există pace nici în familie, nici în suflet.