Când adevărul doare: Lupta mea pentru dreptate în familie

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! vocea lui Radu răsuna în sufrageria mică, cu pereții încărcați de tablouri vechi și amintiri prăfuite. Eu stăteam pe marginea canapelei, cu mâinile strânse în poală, simțind cum fiecare cuvânt al lui se izbește de zidul rece al indiferenței soacrei mele, doamna Elena.

— Radu, nu mai ridica tonul la mine! Am făcut ce am crezut că e mai bine pentru familie, a răspuns ea, fără să mă privească măcar. Cosmin, fratele mai mic al lui Radu, stătea într-un colț, cu ochii în pământ, dar nu părea deloc surprins de decizie. Știa. Știa de mult.

Totul a început după ce socrul meu, domnul Gheorghe, s-a stins din viață. O boală grea l-a răpus în câteva luni, iar casa lor din cartierul Titan a devenit brusc miza unor discuții pe care le-am evitat ani de zile. Radu și cu mine locuiam într-o garsonieră modestă, visând la o locuință mai mare pentru copiii pe care ni-i doream. Cosmin, în schimb, era mereu „băiatul mamei”, cel care nu greșea niciodată.

— Iulia, nu te băga! mi-a șoptit Radu într-o seară, când am încercat să-i spun că ar trebui să discutăm deschis cu mama lui despre împărțirea averii. Dar nu m-am putut abține. Simțeam că dacă nu lupt pentru noi acum, n-o să o facă nimeni.

În ziua citirii testamentului, notarul a rostit sec: „Apartamentul revine integral domnului Cosmin Popescu.” Am simțit cum mi se taie respirația. Radu a rămas mut, iar doamna Elena a evitat să ne privească în ochi. După aceea, totul s-a transformat într-un șir nesfârșit de certuri și reproșuri.

— Nu e corect! Cum poți să faci diferența asta între copii? am izbucnit într-o zi, când am prins-o singură pe soacră-mea în bucătărie.

— Tu nu știi totul, Iulia! Cosmin a fost mereu aici pentru mine. Voi v-ați văzut de viața voastră. Și-apoi… tu nici măcar nu ești din familie! mi-a aruncat cu răceală.

M-am simțit ca o străină în propria familie. Radu era prins între mine și mama lui, incapabil să ia o poziție fermă. Seară de seară îl vedeam cum se frământă, cum își mușcă buzele și evită să vorbească despre subiect.

— Radu, trebuie să facem ceva! Nu putem lăsa lucrurile așa!

— Ce vrei să fac? Să-mi dau mama în judecată? Să mă cert cu fratele meu pentru niște cărămizi? E casa lor…

Dar nu era doar despre cărămizi. Era despre dreptate. Despre faptul că am muncit împreună ani de zile, că am renunțat la vacanțe și la mici bucurii ca să putem pune bani deoparte pentru un viitor mai bun. Era despre faptul că mereu am fost „ceilalți”, cei care nu contează la fel de mult.

Prietenii ne-au sfătuit să mergem la avocat. Am făcut-o. Am aflat că legal nu avem nicio șansă — testamentul era clar și semnat cu martori. Dar rana din suflet nu se vindeca atât de ușor.

Mama mea încerca să mă liniștească:

— Lasă, fată dragă, banii vin și pleacă. Important e să fiți voi bine unul cu altul.

Dar cum să fim bine când simțeam că ni s-a făcut o nedreptate atât de mare? Cum să trec peste faptul că soacra mea mă privea ca pe o intrusă?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Radu s-a întors acasă târziu. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.

— Am vorbit cu Cosmin. Zice că el n-a cerut nimic… Că mama a decis totul fără să-l întrebe.

— Și tu îl crezi?

— Nu știu ce să mai cred…

Am început să ne certăm tot mai des. Fiecare discuție despre viitor ajungea inevitabil la subiectul moștenirii. Simțeam că ne pierdem unul pe altul printre reproșuri și frustrări nespuse.

În Ajunul Crăciunului am mers totuși la masa de familie. Doamna Elena ne-a întâmpinat cu un zâmbet fals:

— Să fim uniți de sărbători! Ce-a fost a fost…

Dar nimic nu mai era la fel. Cosmin părea stingherit, iar Radu abia a schimbat două vorbe cu el. Eu am stat la masă ca o fantomă, simțind privirile tuturor pe umerii mei.

După Revelion am decis să ne mutăm din București. Am găsit o slujbă la Ploiești și am început o viață nouă, departe de umbrele trecutului. Dar rana a rămas acolo — o rană care încă doare când văd cât de ușor pot fi rupte legăturile de sânge pentru niște metri pătrați.

Uneori mă întreb dacă am greșit insistând atât de mult pe dreptate. Poate că ar fi trebuit să accept mai ușor nedreptatea și să merg mai departe. Dar cum poți trăi liniștit când știi că adevărul tău nu contează pentru cei care ar fi trebuit să te iubească?

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de nedreptăți? Și cât de mult ne schimbă ele sufletul?