Când am acceptat să înmatriculez mașina fratelui meu pe numele meu: Poveste despre încredere, familie și datorii

— Nu-ți face griji, Sorina, e doar o formalitate! N-o să ai niciun fel de problemă, promit! vocea lui Vlad, fratele meu mai mic, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Avea ochii aceia albaștri, sinceri, care mă făceau mereu să cedez. Mă uitam la el și nu puteam să-i spun nu. Era fratele meu, copilul pe care l-am crescut aproape singură după ce tata a plecat și mama s-a pierdut în muncă și griji.

— Vlad, sigur nu e vreo problemă? Dacă nu plătești ceva sau dacă se întâmplă ceva cu mașina…

— Sorina, te rog! E doar o mașină veche, nu mă lasă să o iau pe numele meu din cauza amenzilor vechi. Dar le plătesc eu, promit! N-o să te implic cu nimic.

Am oftat și am semnat. Era o zi mohorâtă de martie, iar la ghișeul de la Direcția de Înmatriculări mirosea a hârtie umedă și a nervi. Am ieșit cu Vlad zâmbind larg, cu actele în mână. Nu știam că tocmai semnasem pentru luni de coșmar.

Primele două luni au trecut fără incidente. Vlad venea uneori pe la mine, îmi aducea flori sau o ciocolată ieftină și mă asigura că totul e în regulă. Dar apoi au început să vină scrisorile. Prima a fost o amendă pentru parcare neregulamentară. Apoi alta, pentru lipsa rovinietei. Apoi o somație de plată de la ANAF pentru taxe neplătite. Toate pe numele meu.

— Vlad, ce se întâmplă? De ce nu plătești amenzile?

— Am avut niște probleme la muncă… Știi cum e cu salariile astea mici. Dar rezolv eu, promit!

Dar nu a rezolvat. Am început să primesc telefoane de la recuperatori. Mama a aflat și ea și a început să mă certe:

— Sorina, ți-am spus mereu să nu te bagi! Vlad e bun la suflet dar nu se gândește la consecințe! O să-ți pierzi liniștea pentru el!

— Mamă, e fratele meu! Dacă nu-l ajut eu, cine?

Într-o seară, când tocmai venisem obosită de la serviciu, l-am găsit pe Vlad în fața blocului. Avea ochii roșii și tremura.

— Sorina… am nevoie de bani. Mi-au ridicat mașina. Dacă nu plătesc până mâine, o pierd definitiv.

— Vlad! Nu mai am bani! Am plătit deja două amenzi pentru tine! Nu vezi că mă distrugi?

A izbucnit în plâns. M-am simțit sfâșiată între furie și milă. L-am îmbrățișat strâns, dar în sufletul meu se năștea un resentiment amar.

Zilele au trecut greu. Mama nu-mi mai vorbea decât ca să-mi reproșeze deciziile. Prietenul meu, Mihai, s-a săturat de stresul constant și a început să se îndepărteze.

— Sorina, nu poți trăi mereu cu problemele altora pe umeri! Ai și tu viața ta!

Dar cum să-l las pe Vlad? Cum să-l abandonez când știam cât de greu i-a fost fără tata? Când știam că mama n-a avut timp niciodată să-l asculte cu adevărat?

Într-o zi am primit o citație la tribunal. Pentru neplata taxelor auto. M-am simțit ca un criminal. La serviciu deja șeful mă privea ciudat, colegii șușoteau pe la colțuri.

În noaptea dinaintea procesului, am stat cu ochii în tavan și m-am întrebat: unde am greșit? Când a devenit dragostea pentru familie o povară atât de grea?

La tribunal, Vlad a venit târziu și abia s-a uitat la mine. Judecătoarea m-a privit cu răceală:

— Doamnă Popescu, vă dați seama că sunteți responsabilă legal pentru toate aceste datorii?

Am dat din cap rușinată. Vlad stătea cu capul plecat.

După proces, am ieșit împreună pe treptele tribunalului.

— Sorina… îmi pare rău. N-am vrut să ajungi aici din cauza mea.

— Vlad, nu mai contează ce ai vrut. Contează ce ai făcut.

A tăcut. L-am privit lung și am simțit cum ceva s-a rupt între noi.

Au trecut luni până când am reușit să plătesc toate datoriile. Am vândut bijuteriile bunicii și am făcut un credit mic la bancă. Mihai m-a părăsit între timp — „Nu pot trăi cu atâta dramă”, mi-a spus înainte să plece.

Mama a început să-mi vorbească din nou după ce totul s-a terminat, dar relația cu Vlad n-a mai fost niciodată la fel. Ne vedem rar acum; când îl privesc, văd copilul pe care l-am protejat mereu și bărbatul care m-a trădat fără să vrea.

Uneori mă întreb: unde se termină ajutorul și unde începe naivitatea? Cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie înainte să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?