Când am aflat că soțul meu vrea să divorțeze în secret: O săptămână care mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred! Nu pot să cred ce văd! — am șoptit, cu mâinile tremurânde, ținând telefonul lui Radu. Era ora șapte dimineața, iar el făcea duș. Am vrut doar să-i trimit un mesaj surorii mele de pe telefonul lui, pentru că al meu era descărcat. Dar acolo, în lista de conversații, am văzut un nume necunoscut: „Avocat Dobre”. Am deschis conversația și am simțit cum inima mi se oprește. „Vreau să începem procedura cât mai discret. Să nu afle Irina nimic până nu e totul pregătit.”

M-am așezat pe marginea patului, cu genunchii la gură, încercând să respir. Cum? De ce? Ce făcusem greșit? Radu și cu mine eram împreună de doisprezece ani. Avem doi copii, o casă moștenită de la părinții mei, o viață care părea stabilă. Sau cel puțin așa credeam eu.

Când a ieșit din baie, m-am uitat la el ca la un străin. — Radu, trebuie să vorbim. Acum.

A ezitat o clipă, apoi a venit lângă mine. — Ce s-a întâmplat?

— Cine e Avocatul Dobre? — am întrebat cu voce joasă, dar fermă.

A încremenit. Pentru prima dată în viața mea l-am văzut speriat. — Irina… nu e ceea ce crezi…

— Atunci spune-mi tu ce e! Pentru că eu văd aici un plan de divorț pe care îl pregătești pe ascuns! — vocea mi-a crescut fără să vreau.

A oftat și s-a uitat în podea. — Nu mai merge între noi, Irina. Am vrut să te protejez…

— Să mă protejezi? Sau să mă lași fără nimic? Casa asta e moștenirea mea! Ai uitat?

Nu a răspuns. A ieșit din cameră, lăsându-mă singură cu gândurile mele. În acea clipă am știut: dacă nu fac ceva rapid, voi pierde tot ce am primit de la părinții mei. Tot ce am construit pentru copiii mei.

În acea zi nu am mers la serviciu. Am sunat-o pe mama, dar nu i-am spus adevărul. Nu voiam să o îngrijorez. Am sunat însă la notarul familiei, domnul Popescu.

— Domnișoară Irina, trebuie să veniți urgent dacă vreți să vă protejați bunurile. Soțul dumneavoastră poate cere jumătate din casă dacă nu aveți acte clare că e doar a dumneavoastră.

Am simțit că mă sufoc. Cum să demonstrez că e doar a mea? Actele erau pe numele meu, dar Radu investise și el bani în renovare. Totul era atât de complicat!

În următoarele zile am trăit ca într-un coșmar. Radu dormea pe canapea și evita orice discuție cu mine sau cu copiii. Fetița noastră, Maria, m-a întrebat într-o seară:

— Mami, de ce nu mai stă tati cu noi la masă?

Am înghițit în sec și i-am zâmbit forțat:

— Tati are mult de lucru, iubita mea.

Dar adevărul era că familia noastră se destrăma sub ochii copiilor noștri.

Am adunat toate actele casei, toate chitanțele de la renovări făcute înainte de căsătorie, orice dovadă că bunurile erau ale mele dinainte de a-l cunoaște pe Radu. Am vorbit cu notarul și cu un avocat recomandat de o prietenă veche, Simona.

— Irina, trebuie să te miști repede. Dacă el depune actele primul și tu nu ai dovezi clare, riști să pierzi totul — mi-a spus avocatul.

În fiecare seară mă uitam la copiii mei dormind și mă rugam să găsesc puterea să trec peste asta. Îmi aminteam de tata, care mereu spunea: „Nimeni nu-ți va apăra drepturile dacă nu o faci tu.”

A cincea zi după descoperirea mesajelor, Radu a venit acasă mai devreme decât de obicei.

— Putem vorbi? — a întrebat el timid.

Am dat din cap.

— Irina… știu că am greșit că nu ți-am spus nimic. Dar simt că nu mai suntem o familie. Eu… am cunoscut pe altcineva.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. — Și copiii? Și casa asta? Tot ce am construit?

— Vreau doar să fie totul civilizat. Nu vreau scandal.

— Civilizat? Ai încercat să mă lași fără nimic! — am izbucnit.

S-a ridicat și a plecat din nou. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la fiecare moment din viața noastră împreună: la nunta noastră mică din Bistrița, la serile când stăteam toți patru pe canapea și râdeam la desene animate proaste, la promisiunile făcute când ne-am mutat în casa părinților mei.

A șasea zi am primit un telefon de la avocatul lui Radu. Voia să ne întâlnim pentru „o discuție amiabilă”. Am acceptat doar pentru că avocatul meu mi-a spus că e mai bine să știu ce vrea.

La întâlnire, Radu era rece și distant. Avocatul lui a început direct:

— Domnul Popescu dorește ca jumătate din casă să-i revină, având în vedere contribuțiile aduse după căsătorie.

Am scos toate actele pe care le pregătisem și le-am pus pe masă:

— Casa este moștenirea mea de familie. Toate renovările făcute înainte de căsătorie sunt documentate aici. Orice altceva s-a făcut după aceea a fost din banii mei personali, primiți ca donație de la părinții mei.

Avocatul lui Radu s-a uitat lung la acte și a început să dea din colț în colț.

— Vom analiza documentele și revenim cu un răspuns — a spus el sec.

Radu nu s-a uitat deloc la mine.

În ziua următoare am primit un mesaj scurt: „Renunț la pretenții asupra casei.”

Am izbucnit în plâns. Nu pentru că am câștigat ceva material, ci pentru că tot ce rămânea era un gol imens în sufletul meu. Familia mea era distrusă, dar cel puțin copiii mei aveau unde locui.

Acum, după o săptămână care mi-a schimbat viața pentru totdeauna, mă uit în oglindă și mă întreb: Oare câți oameni trăiesc lângă cineva care le ascunde astfel de secrete? Cât de mult putem avea încredere în cei pe care îi iubim cel mai mult?