Când am ales nepotul în locul fiicei mele: O poveste despre moștenire, tăcere și iertare

— Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Glasul Irinei răsuna în holul mic, spart de ecoul ușii trântite. Mâinile îmi tremurau pe marginea fotoliului vechi, acela pe care îl cumpărasem împreună cu soțul meu, Ion, cu zeci de ani în urmă. Nu știam ce să-i răspund. Mă uitam la ea, la ochii aceia albaștri care altădată râdeau și acum ardeau de furie și trădare.

— Irina, am făcut ce am crezut că e mai bine pentru familie…

— Pentru familie? Sau pentru tine? Ai uitat că sunt fiica ta? Că am crescut aici?

Nu uitasem. Niciodată nu uitasem. Dar viața mă învățase că uneori trebuie să alegi între două rele. Și eu alesesem. Am semnat actele la notar, transferând casa lui Vlad, nepotul meu, fără să-i spun Irinei. Am crezut că va înțelege. Că va vedea că Vlad, rămas fără părinți la 16 ani, avea nevoie de un început sigur. Dar Irina a văzut doar trădarea.

Au trecut patru luni de atunci. Patru luni în care telefonul nu a mai sunat, în care pașii Irinei nu au mai răsunat pe scările casei. Patru luni în care am trăit cu vinovăția ca o haină grea pe umeri.

În fiecare dimineață mă trezesc devreme, fac cafeaua și mă uit la poza noastră de familie din sufragerie. Irina, zâmbind larg, cu Vlad mic în brațe. Eu și Ion, tineri și plini de speranță. Acum suntem doar eu și amintirile.

Vlad vine des să mă vadă. Îmi aduce pâine caldă, uneori flori din piață. Îl văd cum se uită la mine cu ochii lui blânzi, dar și cu o umbră de vinovăție.

— Bunico, poate ar trebui să vorbesc eu cu mama… Poate dacă îi explic eu…

— Nu e vina ta, Vlad. Eu am ales. Eu trebuie să repar.

Dar cum să repar ceva ce pare iremediabil? Cum să-i explic Irinei că nu am vrut să o rănesc? Că am vrut doar să-l ajut pe Vlad, singurul care mi-a rămas aproape după ce soțul meu s-a stins și ginerele meu a plecat cu altă femeie?

Într-o seară ploioasă, când vântul bătea crengile castanului în geam, am primit o scrisoare. Era de la Irina. Scrisul ei tremurat mi-a sfâșiat inima:

„Mamă,
Nu pot să cred că ai ales să mă excluzi din viața ta și din casa copilăriei mele. Nu pot să înțeleg cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi. Poate într-o zi vei înțelege cât doare.”

Am plâns mult în noaptea aceea. Am recitit scrisoarea de zeci de ori. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit totul. Dacă dragostea pentru Vlad m-a orbit și am uitat de Irina, fata mea care a crescut aici, care a alergat prin curte și a visat sub acoperișul acesta.

A doua zi am decis să merg la ea. Am luat autobuzul până la blocul unde locuia cu soțul ei nou și cu fetița lor, Mara. Am stat mult în fața ușii, strângând scrisoarea la piept.

Când a deschis ușa, m-a privit lung, fără să spună nimic.

— Irina… îmi pare rău. N-am vrut să te rănesc.

— Dar ai făcut-o.

— Am vrut doar să-l ajut pe Vlad… Tu ai familia ta, ai tot ce-ți trebuie…

— Și tu ai uitat că eu sunt tot copilul tău.

Am simțit atunci cât de adâncă era rana ei. Nu era vorba doar despre casă sau acte. Era despre iubirea pe care simțea că i-am refuzat-o. Despre sentimentul că nu mai contează pentru mine.

— Poate că nu pot schimba ce-am făcut, dar vreau să știi că te iubesc la fel de mult ca pe Vlad. Poate n-am știut să-ți arăt asta…

Irina a oftat adânc.

— Mamă… nu e vorba doar despre casă. E despre faptul că nu m-ai întrebat niciodată ce simt eu. Că ai decis singură pentru toți.

Am plecat capul rușinată. Avea dreptate.

— Vrei să intri? Mara te așteaptă.

Am intrat timid în apartament. Mara m-a îmbrățișat strâns, iar eu am simțit cum o parte din povara mea se ridică pentru o clipă.

Au urmat săptămâni grele. Întâlniri scurte, discuții stânjenitoare la telefon. Dar încet-încet, ceva s-a schimbat. Am început să vorbim despre trecut, despre greșeli și regrete.

Într-o duminică, Irina m-a invitat la masă împreună cu Vlad.

— Poate e timpul să fim din nou o familie — a spus ea încet.

Vlad a zâmbit timid și i-a întins mâna.

— Îmi pare rău dacă din cauza mea v-ați certat…

Irina l-a privit lung și apoi l-a îmbrățișat.

Nu știu dacă rana se va vindeca vreodată complet. Dar știu că am învățat ceva: uneori dragostea doare mai tare decât orice pierdere materială.

Mă întreb adesea: oare câte familii se destramă din cauza moștenirilor? Oare cât valorează o casă față de liniștea sufletului? Voi ce ați fi făcut în locul meu?