„Când am plecat să muncesc în Italia, fiica mea m-a urât pentru că am lăsat-o singură”

— Nu te iert nici acum, mamă! Ai ales banii în locul meu!
Vocea Irinei răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită de ani și de certuri. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai. E decembrie, afară ninge, iar în casă e mai frig ca niciodată. Nu din cauza caloriferelor reci, ci pentru că între mine și fiica mea s-a așternut un zid de gheață pe care nu-l pot topi.

Mă uit la ea: are 32 de ani, ochii mei, dar privirea tatălui ei – tăioasă, neiertătoare. Îmi vine să-i spun că nu am avut de ales, dar știu că nu mă va asculta. Și totuși, simt nevoia să-i povestesc totul, poate pentru prima dată cu adevărat.

— Irina, îți amintești cum era când erai mică? Tatăl tău venea acasă beat, urlând la noi…

— Nu vreau să vorbim despre el! Tu ai plecat! Tu m-ai lăsat singură cu bunica bolnavă și cu toate grijile!

Are dreptate. Am plecat. Aveam 39 de ani când am decis să las totul în urmă și să plec la muncă în Italia. Era 2004, România încă nu era în Uniunea Europeană. M-am dus cu autocarul, cu o valiză veche și o fotografie cu Irina la serbarea de la școală. Îmi amintesc cum plângea la geam, iar eu îi promiteam că mă voi întoarce repede.

Nu m-am întors repede. Am stat șapte ani la Roma, îngrijind bătrâni și spălând podele. Trimiteam bani acasă în fiecare lună. Bunica s-a stins după doi ani, iar Irina a rămas singură, adolescentă, într-un apartament vechi din Berceni. Vorbeam la telefon, dar nu era de ajuns. Nu eram acolo când a avut nevoie de mine: când a avut primul iubit, când a luat Bac-ul, când a intrat la facultate.

— Mamă, tu știi cum e să vii acasă și să nu fie nimeni? Să-ți gătești singură, să-ți speli hainele? Să nu ai cui să-i spui că te doare ceva?

Îmi mușc buza să nu plâng. Știu prea bine ce a simțit. Dar ce puteam face? În țară nu găseam de muncă decât pe salariul minim. Facturile se adunau, frigiderul era mai mult gol. Am ales să plec ca să-i pot oferi un viitor mai bun. Dar viitorul acela a venit fără mine.

— Irina, am făcut tot ce am putut…

— Nu ai făcut destul! Ai ales să fii mamă prin Western Union!

Cuvintele ei mă dor mai tare decât orice rană fizică. M-am sacrificat pentru ea și totuși am pierdut-o. Oare câte mame ca mine au trecut prin asta? Câte femei au lăsat copiii acasă ca să spele bătrâni străini?

Îmi amintesc prima iarnă în Italia: dormeam într-un subsol umed, cu alte trei femei din Moldova și Oltenia. Plângeam noaptea în pernă și mă rugam să nu mă uite Irina. Îi trimiteam scrisori parfumate cu dor și bani pentru rechizite. Dar dorul nu se poate trimite prin poștă.

Anii au trecut greu. Am strâns bani pentru facultatea ei, pentru haine mai bune, pentru o vacanță la mare pe care n-am făcut-o niciodată împreună. Când m-am întors acasă, Irina era deja adult. Nu mai avea nevoie de mine decât ca sursă de reproșuri.

— De ce nu ai venit măcar la banchetul meu? Toate fetele aveau mamele lângă ele… Eu eram singura care plângea în baie!

Nu știu ce să-i răspund. Poate că nu există răspunsuri bune la astfel de întrebări.

— Irina… dacă aș putea da timpul înapoi…

— Dar nu poți! Și nici eu nu pot uita!

Se ridică brusc de la masă și iese trântind ușa. Rămân singură cu ceaiul rece și cu amintirile mele. Mâinile îmi tremură din nou – de data asta nu de frig, ci de neputință.

Mă uit pe fereastră la ninsoare și mă gândesc la toate femeile care încă pleacă azi din România: Mariana din Vaslui care mi-a scris recent că fiul ei nu-i mai răspunde la telefon; Viorica din Focșani care a ratat nunta fiicei pentru că nu avea acte; Lenuța din Botoșani care trimite pachete cu dulciuri dar primește doar tăcere.

Oare cât valorează sacrificiul nostru dacă prețul e sufletul copiilor noștri? Oare merită să alegi pâinea cea de toate zilele dacă pierzi dragostea celor pentru care muncești?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare mamă duce crucea ei și fiecare copil are dreptul să sufere în felul lui.

Mă întreb: dacă aș fi rămas acasă, ar fi fost Irina mai fericită? Sau am fi trăit amândouă în sărăcie și disperare? Oare va veni o zi în care mă va ierta?

Poate că doar timpul va spune…

„Oare câte mame ca mine se întreabă noaptea dacă au făcut bine? Și câți copii ca Irina vor putea vreodată să ierte?”