Când am spus „Ajunge!” — Povestea mea despre curaj și regăsire

— Nu mai pot! Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei, în timp ce soțul meu, Radu, și părinții lui, doamna Mariana și domnul Gheorghe, mă priveau ca pe o străină. Era o seară de noiembrie, frigul pătrundea prin geamurile vechi ale apartamentului nostru din Ploiești, dar în mine ardea o furie pe care nu o mai puteam stăpâni.

— Ce ai pățit, Irina? a întrebat Radu, încercând să-și mascheze iritarea cu un zâmbet fals. — Iar te-ai supărat din nimic?

— Nimic? am repetat, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. — Ani de zile am tăcut, am înghițit fiecare umilință, fiecare reproș! Voi nu vedeți că nu mai sunt eu?

Doamna Mariana a oftat teatral și a dat ochii peste cap. — Lasă, mamă, că toate femeile trec prin asta. Așa e viața de familie. Nu mai face atâta caz!

M-am uitat la ea și am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. De ani de zile, de când m-am măritat cu Radu, viața mea nu-mi mai aparținea. Socrii veneau aproape zilnic peste noi, criticând orice: cum gătesc, cum spăl rufele, cum îmi cresc copilul — pe Maria, fetița noastră de șase ani. Radu nu doar că nu mă apăra, dar le dădea dreptate de fiecare dată.

În acea seară, totul a culminat cu o ceartă banală despre ciorba prea sărată. Dar nu era despre ciorbă. Era despre toate serile în care plângeam în baie, despre toate dățile când mi-am mușcat limba ca să nu răspund urât, despre toate visurile mele abandonate.

— Vreau să plecați! am spus răspicat. — Toți trei! Acum!

S-a lăsat o liniște grea. Radu s-a ridicat brusc.

— Ești nebună? Cum să ne dai afară din casa noastră?

— Casa asta e pe numele meu! am replicat cu o voce pe care nici eu nu o recunoșteam. — Și dacă nu plecați acum, chem poliția!

Socrii au început să strige la mine, să mă amenințe că „o să văd eu”, că „nu se face așa ceva într-o familie”. Radu m-a privit cu ură și a ieșit trântind ușa după el. În urma lor a rămas un gol imens și o liniște apăsătoare.

M-am prăbușit pe podea și am plâns până n-am mai avut lacrimi. Maria a venit tiptil lângă mine și m-a îmbrățișat.

— Mami, nu mai plânge… E mai bine așa?

Am strâns-o la piept și am știut că pentru ea trebuie să fiu puternică.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Radu m-a sunat de zeci de ori, amenințându-mă că va cere custodia Mariei. Socrii au venit cu vecini și rude să mă convingă să „nu stric familia”. Prietenele mele cele mai bune, Simona și Alina, au fost singurele care m-au susținut.

— Irina, ai făcut ce trebuia! mi-a spus Simona într-o seară la telefon. — Nimeni nu are dreptul să te calce în picioare!

Dar presiunea era uriașă. La serviciu nu mă puteam concentra; șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat la birou.

— Irina, ești palidă… Ce se întâmplă?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Spre surprinderea mea, m-a ascultat cu răbdare.

— Știi câte femei trec prin asta? mi-a spus ea blând. — Dar puține au curajul tău.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Radu a încercat să mă convingă să-l primesc înapoi. A venit cu flori și promisiuni.

— Irina, hai să încercăm din nou… Fără ai mei, promit!

Dar eu nu mai eram aceeași femeie speriată care accepta orice pentru liniște. L-am privit în ochi și i-am spus:

— Nu mai pot trăi cu cineva care nu mă respectă.

Divorțul a fost greu. Socrii au încercat să-mi ia copilul, au spus că sunt „instabilă” și „rea”. Am avut nevoie de un avocat bun — domnul Ionescu — care m-a ajutat să-mi spun povestea în fața judecătorului.

Maria a rămas cu mine. Am început să merg la terapie și am descoperit cât de mult mă pierdusem pe mine însămi. Am început să pictez din nou — pasiunea mea din liceu — și am găsit bucurie în lucruri mici: o cafea băută în liniște dimineața, o plimbare cu Maria prin parc.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mai simt uneori frica aceea veche când aud pași pe scară sau când văd numărul lui Radu pe telefon. Dar acum știu cine sunt și ce merit.

Oamenii încă mă judecă: „Cum ai putut să-ți dai afară soțul și socrii?” Dar eu știu adevărul: uneori trebuie să rupi totul ca să te poți regăsi.

Mă uit la Maria cum desenează la masa din bucătărie și mă întreb: câte femei mai trăiesc încă în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” înainte să fie prea târziu?