Când bunica a aflat că nepotul așteaptă casa ei – Povestea unei familii sfâșiate de lăcomie

— Nu-mi vine să cred, Marta! Tu chiar crezi că mă interesează casa bătrânei? — vocea lui Vlad, fratele meu, răsuna prin bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de vreme. Bunica stătea la masă, cu mâinile tremurânde strânse în poală, iar eu simțeam cum aerul devine tot mai greu de respirat.

— Nu e vorba doar de tine, Vlad. E vorba de toți. De ce nu putem să fim o familie normală? — am izbucnit, cu ochii umezi. Bunica ne privea pe rând, ca și cum încerca să ne citească sufletele.

Totul a început în ziua în care bunica Ana a ajuns la spital, după ce a căzut pe scări. Avea 82 de ani și locuia singură într-o casă bătrânească dintr-un sat de lângă Buzău. Mama, sora ei și eu ne-am adunat la spital, fiecare cu grijile și speranțele lui. Dar, pe măsură ce zilele treceau și bunica se refăcea, am început să simt că ceva nu e în regulă între noi.

Într-o seară, când am ajuns acasă la bunica să-i duc niște haine curate, am găsit-o pe mătușa Mariana răscolind prin sertare. S-a oprit brusc când m-a văzut.

— Caut actele casei. Trebuie să le punem bine, să nu le piardă Ana — a spus ea, evitându-mi privirea.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu era prima dată când auzeam discuții despre casă, dar până atunci totul fusese vag, ca un nor care plutea deasupra noastră fără să plouă niciodată.

După ce bunica s-a întors acasă, lucrurile au degenerat rapid. Vlad venea tot mai des la ea, îi aducea cumpărături și o ajuta prin curte. La început m-am bucurat că se implică, dar apoi am început să aud zvonuri prin sat: „Vlad stă numai pe lângă Ana, poate-i lasă casa lui!”

Într-o duminică, la masă, bunica a spus cu voce stinsă:

— Nu vreau ca după ce nu voi mai fi să vă certați pentru casa asta. E doar o casă…

Mama a oftat adânc:

— Mamă, nu ne certăm. Dar trebuie să știm ce vrei tu.

Vlad a ridicat din umeri:

— Eu nu vreau nimic. Să facem cum credeți voi.

Dar privirea lui trăda altceva. Am simțit cum între noi se sapă o prăpastie tot mai adâncă.

În zilele următoare, discuțiile despre moștenire au devenit tot mai apăsătoare. Mătușa Mariana a început să-i reproșeze mamei că ea a avut mereu grijă de bunica și că ar merita mai mult. Mama plângea nopți întregi, iar eu încercam să o liniștesc.

Într-o seară, am găsit-o pe bunica plângând în camera ei. M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în palmă.

— De ce trebuie să fie așa? — m-a întrebat printre suspine. — Eu v-am crescut pe toți cu dragoste…

Nu am știut ce să-i răspund. Știam că fiecare dintre noi are propriile răni și frustrări, dar niciodată nu crezusem că vom ajunge aici.

Adevărul a ieșit la iveală într-o zi de vară, când notarul a venit la noi acasă. Bunica voia să facă un testament ca să fie liniștită. Când Vlad a aflat că bunica vrea să împartă casa între mine și el, a izbucnit:

— Cum adică? Eu am stat aici, eu am muncit! Marta nici măcar nu vine decât din când în când!

M-am ridicat brusc de la masă:

— Vlad, nu e vorba de cine a muncit mai mult! E vorba de familie! De bunica!

El s-a uitat la mine cu ochi reci:

— Tu vorbești de familie? Tu care ai plecat la București și ai uitat de noi?

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Toate reproșurile nespuse au ieșit la suprafață ca niște răni vechi care nu se mai vindecau.

După acea zi, nimic nu a mai fost la fel. Mama nu-i mai vorbea Marianei, Vlad nu mă mai suna decât pentru lucruri strict necesare. Bunica s-a stins câteva luni mai târziu, cu ochii triști și sufletul împovărat de durere.

Casa a rămas goală mult timp. Niciunul dintre noi nu a avut curajul să se mute acolo sau să o vândă. Parcă zidurile păstrau ecoul certurilor noastre, al lacrimilor și al cuvintelor grele aruncate din lăcomie și neputință.

Uneori mă întorc acolo și mă plimb prin curte, printre meri și pruni. Îmi amintesc de copilărie, de zilele când eram toți împreună și râdeam fără griji. Acum suntem străini unii pentru alții, fiecare cu durerea lui.

Mă întreb adesea: oare merită o casă să pierzi tot ce ai mai scump? Oare putem vreodată să ne iertăm pentru ce am făcut? Poate că răspunsul îl găsim doar dacă avem curajul să ne privim în ochi și să recunoaștem cât rău ne-a făcut lăcomia.