Când bunicul a ales altă familie: Povestea despărțirii noastre

— Nu pot să cred, bunicule! Cum ai putut să faci asta? am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei care altădată mirosea a cozonac și a cafea proaspătă. Acum mirosea a parfum străin și a mobilă nouă, rece, pe care nu o recunoșteam. Bunicul Ion stătea în capătul mesei, cu privirea pierdută undeva pe lângă mine. Lângă el, doamna Viorica — fosta noastră vecină, actuala lui soție — își aranja tacticos eșarfa, evitând să mă privească.

— Maria, te rog… Nu e așa simplu cum crezi tu, a spus el încet, dar vocea lui nu mai avea căldura de altădată. Parcă vorbea cu o străină.

M-am uitat la mama, care își frângea mâinile în poală. Tata nu venise; de când bunicul anunțase că se recăsătorește, refuzase să mai calce pragul casei. Fratele meu, Vlad, stătea cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic. Dar eu nu puteam să tac. Nu după tot ce se întâmplase.

Bunica Ana murise acum doi ani. O boală grea, care ne-a măcinat pe toți. Bunicul plânsese atunci ca un copil și jurase că nimeni nu va putea să-i ia locul. Dar la nici un an după înmormântare, Viorica a început să vină tot mai des pe la el. La început cu o ciorbă, apoi cu o plăcintă, apoi cu nopți întregi petrecute împreună. Vecinii șușoteau pe la colțuri, iar noi încercam să ne prefacem că nu vedem nimic. Până într-o zi când bunicul ne-a anunțat sec: „M-am însurat cu Viorica.”

De atunci, parcă nu mai existam pentru el. Nu ne mai suna, nu ne mai invita la masă duminica, nu mai venea la zilele noastre de naștere. Când îl vizitam noi — rar, pentru că atmosfera era tot timpul tensionată — Viorica avea grijă să ne facă să ne simțim ca niște musafiri nepoftiți.

— Maria, trebuie să înțelegi… și eu am dreptul la fericire! a ridicat tonul bunicul într-o zi, când am încercat să-l întreb de ce nu mai vrea să știe de noi.

— Dar fericirea ta trebuie să însemne că ne ștergi pe noi din viața ta? am izbucnit eu.

A tăcut. S-a uitat la mine ca la un copil răsfățat care nu pricepe nimic din viață. M-am simțit mică și neputincioasă.

Mama plângea nopți întregi. Încerca să-l sune pe bunicul, dar el răspundea rar și vorbea scurt. „Sunt ocupat”, „Nu pot acum”, „Vorbim altădată”. Tata s-a închis în el și a început să stea tot mai mult la serviciu. Vlad s-a refugiat în jocuri pe calculator și nu mai voia să audă de familie.

Într-o zi am găsit curajul să merg singură la bunicul. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis Viorica.

— Ce vrei? Bunicul tău doarme.

— Aș vrea să-l văd… dacă se poate.

A oftat teatral și m-a lăsat să intru. Casa era schimbată: pozele cu bunica dispăruseră de pe pereți, în locul lor erau tablouri cu flori și peisaje marine. Pe masa din sufragerie trona o vază uriașă cu trandafiri roșii — preferații Vioricăi, nu ai bunicii.

Bunicul a apărut în pijama, mirat să mă vadă.

— Maria? Ce cauți aici?

— Mi-e dor de tine… Bunicule, tu chiar nu mai vrei să știi de noi?

A oftat adânc și s-a așezat pe canapea.

— Nu e vorba că nu vreau… Dar viața merge înainte. Viorica are grijă de mine. Voi aveți viețile voastre…

— Dar noi suntem familia ta!

— Familia mea e aici acum, a spus el apăsat și m-a privit pentru prima dată în ochi.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit fără să mai spun nimic.

Seara aceea am plâns până târziu. Mama a venit la mine în cameră și m-a strâns în brațe.

— Știu că doare… Dar poate trebuie să-l lăsăm să-și trăiască viața cum vrea el.

— Dar noi? Noi ce facem cu dorul ăsta?

Mama nu a avut răspuns.

Au trecut luni de atunci. Ne-am obișnuit cu absența lui bunicul din viețile noastre. La Crăciun am trimis o felicitare — nu a răspuns nimeni. La ziua mea am sperat că mă va suna — n-a făcut-o. Vlad nici măcar nu mai vrea să audă de el.

Uneori îl văd pe stradă cu Viorica. Pare fericit. Sau poate doar se preface? Mă întreb dacă îi este dor vreodată de noi sau dacă noua lui familie chiar îi umple golul lăsat de bunica Ana.

Mi-e greu să accept că uneori oamenii aleg drumul cel mai ușor pentru ei, chiar dacă asta îi rănește pe cei din jur. Mi-e greu să iert și mi-e greu să uit.

Dar oare cât timp trebuie să treacă până când rana asta se va vindeca? Oare familia chiar se poate destrăma atât de ușor? Sau poate dragostea adevărată găsește mereu o cale să ne aducă împreună?

Voi ce credeți? Ați trecut vreodată printr-o astfel de despărțire? Cum ați reușit să mergeți mai departe?