Când bunicul a ales vecina în locul familiei: Povestea unei rupturi care nu se vindecă

— Cum ai putut, bunicule? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam în holul apartamentului nostru mic din cartierul Drumul Taberei. Mirosea a ciorbă de perișoare și a vechi, iar pe hol, mama își ștergea ochii cu colțul unui prosop. Bunicul, cu spatele drept și privirea rece, nu a răspuns. Lângă el, doamna Lidia — vecina de la trei, cu părul vopsit într-un blond strident — își ținea poșeta strâns la piept, ca și cum s-ar fi temut că i-o vom smulge.

Totul a început după ce bunica a murit. O pierdere grea, care ne-a lăsat pe toți fără vlagă. Bunicul părea să se stingă încet, iar noi încercam să-l ținem aproape. Îi duceam mâncare, îl vizitam zilnic, îi citeam scrisorile vechi ale bunicii. Dar într-o zi, când am ajuns la el, am găsit-o pe Lidia în bucătărie, făcând cafea. Zâmbea larg și se purta ca și cum ar fi fost acasă la ea. Atunci am simțit pentru prima dată că ceva nu e în regulă.

— E doar o prietenă, ne-a spus bunicul atunci, evitând să ne privească în ochi.

Dar prietenia lor s-a transformat rapid într-o relație. În câteva luni, bunicul nu mai răspundea la telefon, nu mai venea la mesele de duminică și nici măcar la ziua mea nu a apărut. Mama plângea nopți întregi, tata bombănea printre dinți că „bătrânul s-a dus cu mintea”. Eu mă simțeam trădată. Cum putea să uite atât de repede de bunica? Cum putea să aleagă o străină în locul nostru?

Într-o seară, mama a decis să-l confrunte. Am mers toți trei la el acasă. Lidia ne-a deschis ușa și ne-a privit cu un zâmbet fals.

— Ce doriți? Bunicul e ocupat.

— Suntem familia lui! a izbucnit mama. Avem dreptul să vorbim cu el!

Bunicul a apărut în spatele ei, cu fața împietrită.

— Nu mai vreau scandaluri. Vreau liniște. Lidia mă face fericit. Voi… voi doar mă judecați.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu mai eram familia lui? Toate amintirile noastre nu mai contau?

Zilele au trecut greu. Mama s-a închis în ea, tata a început să stea tot mai mult la serviciu, iar eu… eu m-am refugiat în scris. Îmi notam gândurile într-un jurnal pe care îl ascundeam sub pernă:

„Astăzi am visat-o pe bunica. M-a întrebat de ce plâng. I-am spus că bunicul nu ne mai iubește. Ea mi-a zâmbit trist și mi-a spus că oamenii răniți fac lucruri ciudate.”

Vecinii au început să vorbească. „Ați auzit? Bătrânul Stoica s-a însurat cu Lidia! Ce rușine!” Pe scara blocului, lumea ne privea cu milă sau curiozitate. Prietenele mele mă întrebau dacă e adevărat că bunicul meu „și-a pierdut mințile”.

Într-o zi, am primit o invitație la nuntă. Un carton roz pal, cu numele bunicului și al Lidiei scrise cu litere aurii. Mama a rupt invitația fără să spună un cuvânt.

— Nu mergem! Pentru mine, tata a murit!

Am simțit furie și neputință. Voiam să urlu la el, să-l întreb de ce ne-a abandonat. Dar nu am avut curajul.

După nuntă, bunicul nu ne-a mai căutat deloc. A vândut apartamentul nostru vechi din Rahova — cel în care copilăriserăm cu toții — și s-a mutat cu Lidia într-un bloc nou din Militari. Toate lucrurile bunicii au dispărut: pozele, mileurile croșetate, ceștile de cafea cu margini aurii.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, am primit un telefon de la el.

— Ivana… știu că e greu să mă ierți. Dar vreau să știi că nu v-am uitat.

Vocea lui era stinsă, ca un ecou din altă viață.

— Atunci de ce ai ales-o pe ea? De ce nu pe noi?

A tăcut mult timp.

— Pentru că nu mai puteam trăi cu durerea. Lidia m-a ajutat să uit… sau măcar să nu mă mai doară atât de tare.

Am plâns după ce am închis telefonul. Am plâns pentru copilul din mine care voia ca totul să fie ca înainte, pentru mama care își pierduse tatăl încă o dată și pentru bunicul care încerca să-și găsească liniștea într-un mod pe care noi nu-l puteam accepta.

Anii au trecut și rana nu s-a vindecat niciodată complet. Am încercat să-l iert, dar uneori încă mă întreb dacă dragostea pentru familie poate fi atât de ușor înlocuită sau dacă fiecare dintre noi are dreptul la fericire chiar dacă asta îi rănește pe ceilalți.

Poate că niciodată nu voi găsi răspunsul corect. Dar uneori mă gândesc: oare câte familii se destramă din cauza unor alegeri pe care nu le putem înțelege? Și cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?