Când casa nu mai e doar a ta: Povestea unei familii încercate de greutăți

— Ana, trebuie să vorbim. Acum.

Vocea lui Doru răsuna grav din hol, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamurile vechi ale apartamentului nostru din cartierul Titan. M-am ridicat de la masa din bucătărie, unde tocmai terminasem de numărat banii pentru facturi, și am simțit cum mi se strânge stomacul. De fiecare dată când Doru începea o discuție cu „trebuie”, știam că urmează ceva greu de înghițit.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Frate-miu, Lucian… au rămas fără casă. Proprietarul i-a dat afară peste noapte. Are nevoie să stea la noi o perioadă. Cu toții. Și copiii.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Deja ne era greu să ne descurcăm doar noi doi, după ce fiul nostru, Radu, plecase la facultate la Cluj. Salariul meu de contabilă abia mai acoperea cheltuielile, iar Doru fusese dat afară de la fabrica unde lucrase douăzeci de ani. Trăiam din economii și dintr-un mic ajutor de șomaj. Faptul că trebuia să împărțim spațiul nostru mic cu încă patru oameni mi se părea imposibil.

— Doru, nu avem loc! Nici bani! Cum o să ne descurcăm? am izbucnit, simțind cum mi se umezește privirea.

— Ana, e fratele meu! Ce vrei să fac? Să-i las pe drumuri?

Am tăcut. Știam că nu există răspuns bun la întrebarea asta. Dar resentimentul a început să crească în mine ca o buruiană.

A doua zi, Lucian, soția lui Mirela și cei doi copii — Andreea și Vlad — au apărut cu două valize și fețe obosite. Copiii s-au uitat speriați la mine când le-am spus să nu alerge prin casă și să nu atingă lucrurile lui Radu. Mirela a încercat să mă ajute la gătit, dar fiecare gest al ei mi se părea o invazie.

Seara, după ce copiii s-au culcat pe salteaua improvizată în sufragerie, am izbucnit:

— Nu pot să cred că am ajuns aici! Nu mai am niciun colț al casei doar pentru mine!

Doru m-a privit cu ochii triști:

— Ana, știu că e greu. Dar dacă noi nu-i ajutăm, cine?

Nu i-am răspuns. În mintea mea se derulau toate sacrificiile făcute pentru familie: cum am renunțat la concedii ca să-l trimitem pe Radu la școală bună, cum am muncit ore suplimentare ca să plătim ratele la apartament. Acum trebuia să împart totul cu niște oameni care nu erau ai mei.

Zilele au devenit tot mai grele. Lucian nu găsea de lucru, Mirela plângea noaptea în baie crezând că nu o aud, iar copiii făceau gălăgie cât era ziua de lungă. Facturile creșteau, mâncarea se termina mai repede și tensiunile dintre mine și Doru atingeau cote alarmante.

Într-o seară, după ce am găsit frigiderul gol și copiii mâncând ultima felie de pâine cu gem, am cedat:

— Nu mai pot! Nu mai pot! Nu e corect! De ce trebuie mereu să fim noi cei care salvează pe toată lumea?

Mirela a intrat în bucătărie cu ochii roșii:

— Îmi pare rău, Ana… Dacă vrei, plecăm mâine…

M-am simțit vinovată instantaneu. Nu era vina ei că viața le dăduse o palmă. Dar nici eu nu mai eram întreagă.

În acea noapte am stat trează gândindu-mă la Radu. Îmi era dor de el, dar mă bucuram că nu vede haosul din casă. M-am întrebat dacă sacrificiul nostru pentru educația lui chiar merita toate aceste renunțări.

După două luni, Lucian a găsit un job ca șofer pe microbuz școlar și au reușit să închirieze o garsonieră mică la marginea orașului. În ziua în care au plecat, Mirela m-a îmbrățișat strâns:

— N-o să uit niciodată ce ai făcut pentru noi…

Am zâmbit forțat. În sufletul meu era un amestec ciudat de ușurare și goliciune.

Doru m-a luat de mână:

— Ana… știu că a fost greu. Dar poate că asta ne-a făcut mai puternici.

L-am privit lung și am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.

Acum, când casa e iar liniștită și Radu ne sună doar din când în când, mă întreb: cât de mult trebuie să te sacrifici pentru familie? Unde e limita dintre ajutor și pierderea propriei identități? Poate cineva să răspundă sincer la întrebarea asta?