Când dragostea doare: Povestea unei mame, a unei fiice și a nepotului pierdut

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc mereu cu frica zilei de mâine! — vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, spartă doar de zgomotul ceainicului care fierbea pe aragazul vechi. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de lacrimi. Rareș, băiețelul ei de șase ani, se juca tăcut cu o mașinuță pe covorul tocit.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să o iau în brațe, să-i spun că totul va fi bine, dar știam că nu mai pot. Pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere. De un an, Irina nu mai vorbește cu mine. De un an nu mi-am mai văzut nepotul. Casa mea e plină de tăcere și regrete.

Totul a început când soțul Irinei, Cosmin, a plecat la muncă în Germania și nu s-a mai întors. A rămas singură cu Rareș și cu ratele la bancă. M-a sunat într-o seară târzie:

— Mamă, nu mai am bani nici de lapte pentru copil. Poți să mă ajuți?

Am trimis cât am putut, lună de lună, ani la rând. Dar pensia mea de 1.800 de lei s-a subțiat cu fiecare ajutor. Am început să mă împrumut la vecini, să vând din bijuteriile vechi ale mamei mele. Într-o zi, când am rămas fără nimic, i-am spus Irinei adevărul:

— Nu mai pot, fata mea. Nu mai am de unde.

A urmat o tăcere grea la telefon. Apoi, vocea ei s-a transformat într-un strigăt:

— Nici tu nu mă ajuți! Toată lumea m-a abandonat! Să nu mă mai cauți!

De atunci, ușa casei mele a rămas închisă pentru Rareș. Zilele trec greu. Mă uit la pozele lui din telefon — zâmbetul știrb, ochii mari și curioși. Îmi amintesc cum venea alergând spre mine:

— Mamaie, hai să ne jucăm! Hai să facem clătite!

Acum, liniștea e apăsătoare. Vecina mea, tanti Maria, mă întreabă mereu:

— Ce face Irina? Ce face băiatul?

Nu știu ce să-i răspund. Mă prefac că totul e bine, dar inima mea plânge.

Într-o zi, am văzut-o pe Irina pe stradă. Mergea grăbită, cu Rareș de mână. Am vrut să alerg spre ei, dar m-am oprit. Mi-era teamă să nu mă respingă din nou. Seara aceea am plâns până târziu.

Am încercat să-i scriu Irinei un mesaj:

„Te iubesc și îmi e dor de voi. Dacă ai nevoie de mine, sunt aici.”

Nu mi-a răspuns niciodată.

Odată, la biserică, preotul a vorbit despre iertare și despre cât de greu e uneori să ne împăcăm cu cei dragi. M-am rugat pentru Irina și Rareș. M-am rugat să găsească puterea să mă ierte sau măcar să-mi dea voie să-i văd.

Sora mea, Viorica, mi-a spus:

— Poate ai greșit că ai fost prea protectoare cu ea toată viața. Poate trebuia să o lași să se descurce singură mai devreme.

M-am gândit mult la asta. Poate că da. Poate că dragostea mea a sufocat-o. Poate că i-am dat prea mult și acum nu știe cum să trăiască fără ajutor.

În fiecare seară aprind o lumânare pentru Rareș. Îi păstrez jucăriile preferate într-o cutie, sperând că într-o zi va veni iar la mine.

Într-o duminică ploioasă, am primit un telefon necunoscut. Am răspuns cu inima bătând nebunește:

— Alo?

— Bună ziua… sunt doamna Popescu de la școală. Rareș e elevul nostru și voiam să vă întreb dacă puteți veni la serbarea de final de an.

Mi-au dat lacrimile instantaneu.

— Nu cred că pot… mama lui nu vrea să mai vorbim…

— Îmi pare rău… Rareș tot întreabă de dumneavoastră.

Am închis telefonul tremurând. Rareș mă caută! Dar ce pot face dacă Irina nu vrea să mă lase aproape?

Într-o seară am visat că Rareș intra pe ușă și mă striga: „Mamaie!” M-am trezit plângând și am simțit că nu mai pot duce această povară singură.

Am încercat să vorbesc cu preotul satului:

— Părinte, ce să fac? Să mă duc peste ea? Să insist?

— Elena, uneori dragostea înseamnă și răbdare. Roagă-te și las-o pe Dumnezeu să lucreze în inimile voastre.

Dar cât timp trebuie să aștept? Cât timp trebuie să trăiesc cu dorul acesta care mă macină zi de zi?

Sunt zile când îmi vine să bat la ușa Irinei și să-i spun tot ce simt: că o iubesc, că-mi pare rău dacă am greșit undeva, că vreau doar să-mi văd nepotul crescând.

Dar ceva mă oprește — poate orgoliul ei, poate rușinea mea că nu am putut face mai mult.

Scriu aceste rânduri cu speranța că cineva mă va înțelege. Că poate alte mame au trecut prin asta și știu cât doare despărțirea de copilul tău și de sângele tău din sângele tău.

Unde am greșit? Ce aș fi putut face altfel? Oare există iertare pentru dragostea care sufocă? Voi ce ați face în locul meu?