Când dragostea nu ajunge: Povestea unei mame care nu poate concura cu socrii bogați ai fiicei sale

— Mamă, nu poți să mă ajuți niciodată cu nimic! Mereu trebuie să apelez la mama lui Vlad, că ea are de toate. Tu… tu nici măcar nu poți să-mi dai bani pentru grădinița Mariei!

Cuvintele Anei mi-au tăiat respirația. Stătea în bucătăria mea mică, cu faianța veche și miros de cafea arsă, și îmi arunca priviri reci, ca și cum aș fi fost o străină. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai. Am vrut să-i spun că fac tot ce pot, că pensia mea abia ajunge pentru medicamente și întreținere, dar m-am oprit. Ce rost avea? În ochii ei eram deja vinovată.

Mi-am amintit de zilele când eram doar noi două. După ce Ilie, soțul meu, a murit într-un accident la combinat, am rămas singure. Aveam 34 de ani și o fetiță de 6 ani care plângea noaptea după tatăl ei. Am muncit la croitorie, am cusut rochii pentru vecine, am făcut curățenie la blocuri. Nu am avut niciodată bani mulți, dar Ana avea mereu pachet la școală și haine curate. Îi citeam povești seara și îi promiteam că totul va fi bine.

Acum, la 58 de ani, mă simt ca o umbră în viața ei. De când s-a măritat cu Vlad, totul s-a schimbat. Părinții lui au o vilă mare în Floreasca, două mașini și afaceri prospere. Ana merge cu ei la mare, la munte, primește haine scumpe pentru Maria și jucării pe care eu nici nu le pot pronunța. Când vine la mine, se uită cu milă la mobila veche și la perdelele gălbui.

— Mamă, nu înțelegi că lumea s-a schimbat? Toți copiii au tabletă, au haine de firmă… Maria se simte prost când merge la grădiniță cu hainele astea vechi!

Am încercat să-i explic:
— Ana, dragostea nu se măsoară în bani. Eu te-am crescut cu ce am avut mai bun…
— Da, dar nu e destul! Niciodată nu e destul!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să plâng, dar m-am abținut. Nu voiam să-i arăt cât mă doare. Am rămas singură în bucătărie după ce a plecat trântind ușa. M-am uitat la poza cu Ilie de pe perete și am șoptit: „Ce să fac? Cum să-i explic că o iubesc mai mult decât orice?”

În zilele următoare, Ana nu m-a sunat deloc. Am încercat să-i trimit un mesaj: „Te iubesc. Dacă ai nevoie de ceva, sunt aici.” Nu mi-a răspuns. Seara, am mers la biserică și m-am rugat pentru ea și pentru Maria. M-am rugat să găsesc puterea să accept că nu pot oferi mai mult.

Odată, când am mers la ei acasă să duc niște prăjituri făcute de mine, Vlad m-a întâmpinat politicos:
— Bună ziua, doamnă Maria! Ce bine că ați venit! Ana e sus cu mama mea… cred că discută despre renovarea camerei Mariei.

Am urcat încet scările și le-am auzit râzând. Când am intrat în cameră, Ana s-a uitat la mine ca la un musafir nepoftit.
— Mamă, nu trebuia să vii fără să anunți…
— Am adus prăjituri pentru Maria…
Soacra ei, doamna Stanciu, a zâmbit larg:
— Vai, ce drăguț! Dar să știți că noi evităm zahărul… Maria are deja destule dulciuri sănătoase.

M-am simțit mică-mică. Am lăsat tava pe masă și am plecat repede. Pe drum spre casă am plâns în autobuz, ascunzându-mi fața sub eșarfă.

Într-o seară, Ana a venit la mine plângând.
— Mamă… Vlad vrea să ne mutăm în Anglia. Zice că acolo sunt mai multe oportunități pentru Maria… Eu nu vreau să plec! Dar dacă rămân aici, el zice că mă lasă…

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:
— Ana, orice ai alege, eu sunt aici pentru tine. Nu banii contează… Familia contează.

A doua zi a plecat fără să spună nimic. Timp de două luni nu am mai auzit nimic de la ea. M-am gândit că poate a plecat deja din țară. Într-o duminică dimineață am primit un mesaj: „Mamă, te iubesc. Îmi pare rău că te-am rănit.”

Am plâns de bucurie și tristețe în același timp. Știam că nu pot concura niciodată cu banii sau cu luxul socrilor ei. Dar oare dragostea mea va fi vreodată suficientă? Oare copiii noștri vor înțelege vreodată cât sacrificiu stă în spatele fiecărui gest simplu?

Poate că nu voi avea niciodată răspunsul. Dar vă întreb pe voi: Cât valorează dragostea unei mame atunci când lumea întreagă pare să ceară doar bani și lucruri materiale?