Când dragostea se măsoară în facturi: Povestea unei mame între datorie și dezamăgire

— Tu chiar nu vezi cât cheltuiești? Factura la lumină e dublă față de luna trecută!
Vocea lui Sorin răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. M-am oprit din frecatul unei cratițe vechi, cu mâinile pline de spumă și ochii în lacrimi. Nu era prima dată când discuția despre bani se transforma într-o ceartă, dar de data asta simțeam că ceva s-a rupt definitiv.

— Sorin, nu pot să sting lumina când copiii se joacă sau când gătesc! Nu vezi că totul cade pe mine? Tu vii acasă, te așezi la televizor și… — am început să spun, dar m-a întrerupt brusc.

— Nu începe iar cu reproșuri! Eu aduc banii în casă, tu doar îi cheltui! Dacă nu te descurci, poate ar trebui să te întorci la muncă!

M-am uitat la el, nevenindu-mi să cred. În urmă cu patru ani, când s-a născut Ilinca, am decis împreună să stau acasă. El a insistat că „o mamă bună are grijă de copii”, iar eu am renunțat la jobul meu de contabilă. Acum, totul părea să fie vina mea: facturile, lipsa banilor, chiar și oboseala lui.

În acea seară, după ce copiii au adormit, am stat pe întuneric în bucătărie, cu capul pe masă. M-am gândit la mama mea, la cum îmi spunea mereu: „Familia e tot ce contează.” Dar ce faci când familia te apasă ca o povară?

A doua zi dimineață, Ilinca a venit la mine cu o păpușă stricată.

— Mami, mi-o repari? — m-a întrebat cu ochii mari.

Am zâmbit forțat și am început să-i lipesc mâna păpușii cu bandă adezivă. În timp ce făceam asta, Sorin a trecut pe lângă noi fără să ne privească. Am simțit un gol în stomac. Nu mai eram o echipă. Eram doar două persoane care împărțeau aceeași casă și aceleași griji.

Seara, după ce am pus copiii la culcare, am încercat să vorbesc cu el.

— Sorin, nu mai pot așa. Mă simt singură. Simt că nu mai suntem parteneri…

A oftat și s-a uitat la mine ca la un străin.

— Toată lumea are probleme. Nu ești nici prima, nici ultima femeie care stă acasă cu copiii. Dacă nu-ți convine, fă ceva!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să țip, să-i spun cât de mult doare să nu fii văzută, să nu fii apreciată pentru tot ce faci. Dar am tăcut. Am adunat lacrimile și le-am ascuns sub pernă.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel: trezit devreme, pregătit micul dejun, dus copiii la grădiniță, cumpărături ieftine de la piață, gătit, spălat, curățenie. Seara îl așteptam pe Sorin cu speranța că va fi altfel. Dar el venea mereu obosit și nervos.

Într-o sâmbătă dimineață, sora mea mai mică, Anca, a venit în vizită. A văzut imediat că ceva nu e în regulă.

— Ce ai pățit? Pari stinsă…

Am izbucnit în plâns.

— Nu mai știu cine sunt. Parcă nu mai exist decât ca mamă și menajeră. Sorin mă face să mă simt inutilă… Totul e pe bani și pe facturi!

Anca m-a luat în brațe.

— Nu ești singura care trece prin asta. Și eu mă cert cu Mihai pe bani. Dar tu ai renunțat la tot pentru familie… Poate ar trebui să te gândești și la tine.

Vorbele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara am deschis laptopul vechi și am început să caut joburi part-time de acasă. Am trimis câteva CV-uri fără prea multe speranțe.

După două săptămâni am primit un răspuns: o firmă mică din București avea nevoie de cineva pentru contabilitate online. Am acceptat imediat. Când i-am spus lui Sorin, a ridicat din umeri.

— Faci cum vrei. Dar să nu te plângi că nu ai timp de copii!

Am simțit un amestec de furie și eliberare. În sfârșit făceam ceva pentru mine. Primele luni au fost grele: lucram noaptea după ce adormeau copiii, iar ziua eram tot timpul obosită. Dar încet-încet am început să simt că exist din nou ca persoană.

Cu timpul am observat că Sorin devenea tot mai distant. Vorbea puțin cu mine și aproape deloc cu copiii. Într-o seară l-am găsit pe balcon vorbind la telefon cu cineva.

— Da, iubita… Nu pot acum… Da, știu… O să vin mâine…

Mi s-a tăiat respirația. Am intrat în casă tremurând. A doua zi l-am confruntat.

— Cu cine vorbeai aseară?

A tăcut câteva secunde apoi a ridicat din umeri.

— Nu e treaba ta.

Atunci am știut: nu mai era nimic de salvat între noi. Am plâns toată noaptea gândindu-mă la copii, la ce va urma. Dar dimineața m-am ridicat din pat cu o hotărâre nouă: nu voi mai accepta să fiu tratată ca o povară.

Am început demersurile pentru divorț. Mama a venit să mă ajute cu copiii. Anca m-a susținut la fiecare pas. Au urmat luni grele: avocați, discuții despre custodie, nopți nedormite și multe lacrimi ascunse de ochii copiilor.

Dar încet-încet am început să respir din nou. Am găsit un apartament mic unde ne-am mutat doar noi trei: eu și copiii mei. Salariul meu era mic, dar era al meu. Pentru prima dată după mulți ani mă simțeam liberă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am distrus familia pentru care am sacrificat totul. Dar apoi mă uit la Ilinca și la Vlad cum râd împreună pe covorul din sufrageria noastră micuță și știu că am ales demnitatea în locul fricii.

Oare câte femei trăiesc încă povestea mea? Câte mame își ascund lacrimile sub pernă ca să nu deranjeze liniștea casei? Poate că e timpul să vorbim despre asta…