Când familia devine un câmp de luptă: Adevărul din spatele minciunilor mătușii mele

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să ascult cum mătușa Lenuța îți toarnă venin la telefon despre noi! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mama stătea cu receptorul lipit de ureche, ascultând în tăcere. Era a treia oară săptămâna aceea când mătușa suna și răspândea zvonuri despre mine și fratele meu, Rareș. De data asta, spunea că am furat bani din casă, că am început să umblu cu băieți dubioși și că Rareș ar fi văzut beat pe stradă. Mama nu zicea nimic, dar ochii ei umezi și privirea pierdută spuneau totul.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate după ce tata a murit și fiecare a încercat să-și găsească locul în noua ordine a familiei. Poate când mătușa Lenuța a început să vină mai des pe la noi, cu sacoșe pline de mâncare și vorbe dulci, dar cu privirea aceea rece, de om care nu uită și nu iartă nimic. Sau poate când mama, copleșită de griji și singurătate, a început să creadă tot ce-i spunea sora ei mai mare.

— Nu e adevărat nimic din ce spune! am urlat într-o zi, când mama m-a întrebat dacă am luat bani din portofelul ei. — Cum poți să crezi așa ceva despre mine?

Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns:
— Nu știu ce să mai cred, Ana… Sunt prea multe lucruri care nu se leagă. Lenuța zice că te-a văzut la colțul blocului cu băieții ăia… Și Rareș nu mai vine acasă la timp…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Eram singură împotriva tuturor. Rareș nu vorbea cu nimeni, se închisese în camera lui de când tata nu mai era. Eu încercam să țin familia pe linia de plutire, să ajut la cheltuieli, să învăț pentru bac, să nu-i dau mamei motive de supărare. Dar orice făceam, mătușa găsea ceva de criticat.

Într-o duminică, la masa de prânz, Lenuța a venit iar. S-a așezat la masă ca o regină și a început să povestească:
— Am auzit că Ana vrea să plece la București la facultate. Să nu crezi că acolo e lapte și miere! O să ajungă ca toate fetele care pleacă de acasă: pierdute! Și Rareș… vai de capul lui! Dacă nu-l ții din scurt, îl pierzi!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.
— Nu mai vreau să stau la masă cu tine! am spus și am ieșit trântind ușa.

În seara aceea, mama a venit la mine în cameră.
— Ana, te rog… încearcă să o înțelegi pe Lenuța. Ea vrea doar binele nostru.

— Nu! Ea vrea control! Vrea să ne vadă supuși și nefericiți ca ea!

Mama a oftat și a plecat fără să spună nimic. Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Dacă nu cumva chiar merit tot ce mi se întâmplă.

Au trecut luni întregi în care fiecare zi era o luptă. Rareș a început să lipsească tot mai des de acasă. Mama era tot mai abătută. Eu mă simțeam ca o străină în propria familie. Într-o zi, l-am găsit pe Rareș plângând în baie.

— Ce-ai pățit? l-am întrebat încet.

— Nu mai suport… Toată lumea crede că sunt un ratat… Mătușa i-a spus mamei că m-a văzut fumând cu niște golani… Nici măcar nu era adevărat!

L-am îmbrățișat și am plâns împreună. Atunci am decis că trebuie să fac ceva. Am început să adun dovezi: mesaje, martori, orice putea demonstra că mătușa minte. Am vorbit cu vecinii, cu colegii de clasă ai lui Rareș, chiar și cu profesoara mea preferată, doamna Popescu.

Într-o zi, am adunat toată familia la masă: mama, Rareș și mătușa Lenuța.
— Vreau să spun ceva important! am început cu voce tremurată. — De luni de zile suntem prizonierii unor minciuni. Am dovezi că multe dintre lucrurile spuse despre mine și Rareș nu sunt adevărate!

Mătușa s-a înroșit la față.
— Ce dovezi? Cine te crezi tu?

Am scos telefonul și am arătat mesajele primite de la colegii mei care confirmau unde eram în serile respective. Am pus pe masă carnetul de note al lui Rareș și referințele pozitive de la școală.

Mama s-a uitat lung la Lenuța.
— De ce ai făcut asta? De ce ai vrut să ne dezbini?

Mătușa a tăcut o vreme, apoi a izbucnit:
— Pentru că mi-era frică să nu vă pierdeți! Pentru că după ce a murit fratele meu, m-am simțit responsabilă… Dar n-am știut altfel decât să controlez totul!

A fost pentru prima dată când am văzut-o vulnerabilă. Dar răul fusese deja făcut. Relațiile dintre noi au rămas reci mult timp după aceea.

Am plecat la București la facultate, dar golul din suflet nu s-a umplut niciodată complet. Rareș s-a îndepărtat tot mai mult de familie. Mama s-a retras în lumea ei tăcută.

Astăzi, după ani de zile, mă uit înapoi și mă întreb: oare merită succesul dacă nu ai cu cine să-l împarți? Oare cât rău pot face minciunile spuse „din grijă”? Ce-ar fi fost dacă am fi avut curajul să ne spunem adevărul din prima zi?