Când familia se rupe: povestea unei soacre românce

— Nu mai putem continua așa, Elena. Ești mereu aici, mereu cu sfaturi, mereu cu reproșuri. Simt că nu am loc în casa mea!

Cuvintele Irinei au tăiat aerul ca o lamă ascuțită. Stăteam în bucătăria lor, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, și nu-mi venea să cred ce aud. Radu, fiul meu, privea în podea, evitând să mă întâlnească cu privirea. În acel moment, am simțit cum tot ce am construit în viață — familia mea, dragostea mea pentru el — se năruie sub greutatea unor cuvinte pe care nu le meritam.

Am crescut singură un copil după ce soțul meu, Gheorghe, a murit într-un accident de muncă la combinatul din Galați. Am muncit pe brânci ca să-i ofer lui Radu tot ce nu am avut eu: educație, haine curate, o masă caldă. Am renunțat la visele mele pentru ca el să-și poată urma ale lui. Când a venit cu Irina acasă, am primit-o ca pe fiica pe care nu am avut-o niciodată. Dar de la început am simțit că nu mă vrea aproape.

— Mamă, poate ar trebui să stai mai mult la tine acasă… — a murmurat Radu, fără vlagă.

M-am uitat la el și am văzut un bărbat străin. Unde era copilul care venea plângând la mine când îl durea ceva? Unde era băiatul care îmi spunea „te iubesc” înainte să adoarmă? Acum era doar un bărbat prins între două femei, incapabil să ia atitudine.

Am plecat atunci fără să spun nimic. Pe drum spre garsoniera mea din Micro 19, lacrimile mi-au curs fără oprire. M-am simțit mică, inutilă, ca o povară pe care nimeni nu o mai vrea. Zilele următoare au trecut greu. Mă uitam la telefon și speram să sune. Să aud vocea lui Radu, să-mi spună că îi e dor de mine. Dar telefonul a rămas mut.

Vecina mea, tanti Viorica, m-a găsit plângând pe bancă în fața blocului.

— Ce-ai pățit, Eleno? Nu te-am văzut niciodată așa…

I-am povestit totul printre suspine. Ea a dat din cap cu înțelegere.

— Așa-s tinerii ăștia de azi… uită repede cine i-a crescut. Dar nu te lăsa! Ești mama lui!

Am încercat să mă ridic din starea asta. Am început să merg la biserică duminica, să mă rog pentru liniște și împăcare. Dar rana era prea adâncă. Într-o zi, am primit un mesaj de la Radu: „Mamă, te rog să nu mai vii neanunțată. Irina e însărcinată și are nevoie de liniște.”

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Să nu pot fi alături de fiul meu când va deveni tată? Să nu pot ține în brațe nepotul pe care l-am visat atâta timp?

Am încercat să vorbesc cu Irina. Am sunat-o și i-am spus:

— Irina, știu că nu sunt perfectă, dar te rog… lasă-mă să fiu parte din viața voastră.

— Elena, nu vreau să ne certăm. Dar trebuie să înțelegi că avem nevoie de spațiul nostru. Poate când se naște copilul… vedem atunci.

Am închis telefonul și m-am simțit mai singură ca niciodată. Zilele au devenit luni. Am aflat de la vecini că s-a născut băiatul lor, Alexandru. Nu m-au chemat la maternitate. Nu m-au chemat nici acasă după botez.

Într-o zi, am văzut-o pe Irina în piață cu căruciorul. M-am apropiat timid.

— Ce frumos e băiețelul… Pot să-l văd?

Irina s-a uitat la mine rece.

— Nu cred că e momentul potrivit.

O femeie din spatele meu a șoptit:

— Săraca… nici nepotul nu-l poate vedea.

M-am întors acasă și m-am prăbușit pe pat. Am început să scriu scrisori pentru Radu și Alexandru — scrisori pe care nu le-am trimis niciodată. În ele le spuneam cât îi iubesc și cât mă doare absența lor.

Într-o seară, Radu a venit la mine. Era palid și obosit.

— Mamă… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Dar trebuie să înțelegi că Irina are nevoie de liniște. Poate… poate ai fost prea prezentă.

L-am privit lung.

— Radu, eu am fost prezentă pentru că tu ai fost totul pentru mine. Dacă asta e greșeala mea… atunci îmi pare rău.

A plecat fără să mă îmbrățișeze.

Au trecut ani de atunci. Îl văd pe Alexandru doar în poze pe Facebook sau când trec întâmplător prin parc și îl recunosc după ochii lui Radu. M-am obișnuit cu singurătatea, dar rana nu s-a vindecat niciodată cu adevărat.

Uneori mă întreb: unde am greșit? Oare dragostea unei mame poate fi prea mult? Sau poate lumea s-a schimbat atât de mult încât sacrificiul nu mai valorează nimic? Voi ce credeți — merită o mamă să fie alungată din viața copilului ei doar pentru că a iubit prea mult?