Când fiica mea mi-a lăsat nepotul: Secretele care ne-au destrămat familia

— Mamă, te rog, vino acum! Nu am pe nimeni altcineva! Vocea Irinei tremura la telefon, iar eu simțeam cum inima îmi bate nebunește. Era aproape ora zece seara, iar afară ploua cu găleata. Am luat umbrela și am pornit spre apartamentul ei din cartierul Titan, cu sufletul la gură.

Când am ajuns, Irina era palidă, cu ochii umflați de plâns. — Nu pot să-ți explic acum, trebuie să ajung urgent la spital. Te rog, ai grijă de Vlad până mă întorc. Nici nu mi-a dat timp să întreb ce s-a întâmplat; a ieșit pe ușă ca o furtună. Vlad dormea liniștit în camera lui, cu jucăria preferată strânsă la piept. M-am așezat lângă el și am simțit pentru prima dată în viața mea o teamă ciudată, ca o presimțire că ceva nu e în regulă.

A doua zi dimineață, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare mototolită, adresată Irinei. Am ezitat, dar curiozitatea a fost mai puternică decât mine. Am citit doar câteva rânduri și am simțit cum mi se taie respirația: „Nu mai pot trăi cu minciuna asta. Trebuie să-i spui lui Vlad cine este adevăratul lui tată.”

Am lăsat scrisoarea jos, tremurând. Mintea mea era un carusel de întrebări. Cum adică „adevăratul lui tată”? Toată lumea știa că soțul Irinei, Marius, este tatăl copilului. Sau nu? Am încercat să-mi alung gândurile negre și m-am ocupat de Vlad, dar nu puteam să nu mă uit la el altfel. Avea ochii verzi ca ai Irinei, dar parcă forma feței era… cunoscută, dar nu a lui Marius.

Seara, Irina m-a sunat de la spital. — Mamă, rămâi cu Vlad încă două zile? Am nevoie de timp să rezolv niște lucruri. Vocea ei era stinsă, fără vlagă. Am acceptat fără să pun întrebări.

În zilele următoare, am început să observ lucruri ciudate prin casă: fotografii cu Marius ascunse într-un sertar, un album vechi cu poze rupte și un jurnal pe jumătate ars în coșul de gunoi. Într-o noapte, când Vlad nu putea dormi, mi-a spus ceva care m-a înghețat: — Bunico, de ce nu vine niciodată „nenea Paul” să mă vadă? Mami plânge când îi spun de el.

Paul? Cine era Paul? Numele acesta îmi suna vag cunoscut — un prieten vechi al Irinei din liceu, parcă. Am început să pun cap la cap toate indiciile și mi-am dat seama că fiica mea ascundea ceva grav.

Când Irina s-a întors acasă, era epuizată și cu ochii roșii de nesomn. — Mamă, trebuie să-ți spun ceva, a început ea cu voce joasă. — Nu mai pot trăi așa. Marius nu este tatăl lui Vlad. Paul… Paul este tatăl lui. A fost o greșeală din tinerețe, dar am încercat să repar totul. Marius a aflat recent și a plecat de acasă.

Am simțit cum tot universul meu se prăbușește. — De ce nu mi-ai spus niciodată? De ce ai ales să trăiești în minciună? am izbucnit eu printre lacrimi.

Irina s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote. — Mi-a fost frică! Mi-a fost frică să nu vă pierd pe toți… Să nu-l pierd pe Vlad! Să nu mă urâți!

Am stat mult timp în tăcere. Vlad s-a trezit și a venit la noi în pijamale, uitându-se speriat la fețele noastre pline de lacrimi. L-am luat în brațe și am simțit că trebuie să fiu puternică pentru el.

În zilele care au urmat, familia noastră s-a destrămat încet-încet. Marius nu a mai vrut să audă de Irina sau de Vlad. Paul a apărut timid în peisaj, dar nu era pregătit să fie tată cu adevărat. Vecinii au început să bârfească; rudele ne-au întors spatele.

Am rămas doar eu și Irina, încercând să reconstruim ceva din ruinele unei familii odinioară fericite. Am avut multe discuții grele — despre iertare, despre adevăr și despre cât de greu e să fii mamă când copilul tău suferă atât de mult.

Într-o seară, stând pe balcon cu o cană de ceai în mâini tremurânde, am privit luminile orașului și m-am întrebat: Oare cât de bine ne cunoaștem cu adevărat copiii? Oare câte secrete zac ascunse chiar sub ochii noștri? Și dacă dragostea e suficient de puternică pentru a ne ține împreună atunci când adevărul doare cel mai tare?