Când fiicele-mi scapă printre degete: Povestea unui tată român în lupta pentru custodie

— Mara, te rog, nu-mi închide telefonul! Am nevoie să te aud, măcar două minute…

Vocea fiicei mele, abia șoptită, s-a pierdut printre bipurile reci ale apelului întrerupt. Am rămas cu telefonul la ureche, privind în gol spre fereastra aburită a garsonierei în care m-am mutat după divorț. Afară ploua mocnit, iar picăturile se prelingeau pe geam ca niște lacrimi pe care nu mai aveam puterea să le plâng.

Totul s-a sfărâmat într-o zi de toamnă, când Irina mi-a spus, fără ocol, că nu mai poate continua. „Mihai, nu mai suntem o familie. Nu mai simt nimic. Vreau să divorțăm.” Am rămas mut, cu mâinile pe masă, încercând să-mi adun gândurile. Mara și Ilinca se jucau în camera lor, fără să bănuiască furtuna ce urma să le răstoarne universul.

Primele luni au fost un coșmar. Irina a plecat cu fetele la mama ei, într-un apartament din Militari. Eu am rămas singur, cu pereții reci și amintirile care mă bântuiau noaptea. Încercam să le sun zilnic, dar Irina răspundea rar și scurt. „Au teme, Mihai. Sunt ocupate. Nu le deranja.”

Într-o seară, am mers la școală să le văd la serbarea de toamnă. M-am strecurat printre părinți, cu inima cât un purice. Când Mara m-a zărit în sală, ochii i s-au luminat pentru o clipă. Dar Irina a tras-o de mână: „Hai, mergem acasă.” Am alergat după ele pe hol.

— Mara! Ilinca! Vă iubesc!

Fetele s-au oprit pentru o secundă. Ilinca mi-a făcut cu mâna timid, dar Irina a grăbit pasul.

— Mihai, te rog, nu ne mai urmări! Nu vezi că le faci rău?

Am rămas în mijlocul holului pustiu, cu buchetul de crizanteme în mână. M-am simțit ca un intrus în propria mea viață.

Procesul de divorț a fost o altă rană adâncă. Avocata Irinei a cerut custodia exclusivă, invocând „stabilitatea emoțională” a fetelor și programul meu de muncă încărcat. Judecătoarea m-a privit peste ochelari:

— Domnule Popescu, cât timp puteți petrece efectiv cu copiii?

Am bâiguit ceva despre weekenduri și serile libere. Dar știam că nu e destul. În România, tații sunt adesea priviți ca niște vizitatori ocazionali în viețile copiilor lor.

După sentință, am primit dreptul să le văd două weekenduri pe lună și câteva zile în vacanțe. Dar Irina găsea mereu motive să amâne sau să anuleze întâlnirile: „Mara e răcită”, „Ilinca are olimpiadă”, „Nu e momentul potrivit”.

Într-o duminică friguroasă de februarie, am reușit să le iau la mine. Am gătit clătite și am jucat Monopoly până târziu. Pentru câteva ore am simțit că suntem din nou o familie. Dar la plecare, Mara mi-a spus încet:

— Tata… mama zice că nu te mai interesează de noi.

M-am prăbușit pe canapea după ce au plecat. Cum să le explic că lupt cu disperare să fiu prezent? Că fiecare refuz mă doare ca o rană nouă?

Am început să merg la psiholog. Doamna Radu m-a ascultat fără să mă judece.

— Mihai, ai dreptul să fii tată. Dar trebuie să găsești o cale să comunici cu Irina fără reproșuri. Altfel fetele vor simți doar conflictul dintre voi.

Am încercat. Am scris mesaje calme, am propus activități neutre: mers la teatru, la muzeu, la patinoar. Uneori accepta, alteori nu răspundea deloc.

Într-o zi, Mara mi-a trimis un SMS:

„Tata, pot veni la tine să-mi fac tema la mate? Mama e ocupată.”

Am simțit că inima îmi explodează de bucurie. Am stat împreună două ore, i-am explicat ecuațiile și am râs ca pe vremuri.

Dar bucuria a fost scurtă. Seara am primit un mesaj furios de la Irina:

„Te rog să nu o mai influențezi pe Mara împotriva mea! Nu vreau să ajungem la scandaluri.”

M-am întrebat atunci dacă nu cumva lupta mea le face mai mult rău fetelor decât bine.

Au trecut doi ani de atunci. Mara are acum paisprezece ani și începe să-și construiască propriile opinii. Ilinca e încă mică și ușor de influențat. Relația mea cu ele e fragilă ca un fir de ață întins peste prăpastie.

Uneori mă gândesc dacă nu ar fi mai bine să renunț la luptă și să le las să crească liniștite lângă mama lor. Dar apoi îmi amintesc râsul lor din copilărie și promisiunea pe care mi-am făcut-o: că voi fi mereu acolo pentru ele.

Poate că societatea românească încă vede tatăl ca pe un figurant în viața copiilor după divorț. Poate că sistemul judiciar nu mă ajută prea mult. Dar eu nu pot renunța.

Oare câți tați trăiesc aceeași durere ca mine? Oare cât timp va mai trece până când fetele mele vor înțelege că dragostea unui tată nu se măsoară în zile pe calendar sau hotărâri judecătorești?