Când fratele și cumnata îți iau casa: Povestea pierderii propriului loc sub soare

— Irina, nu mai poți ține hainele astea aici! Avem nevoie de spațiu pentru copilul nostru!
Vocea Mirelei răsună tăios în sufrageria mică, unde dulapurile deja gemeau sub greutatea lucrurilor adunate de-a lungul anilor. Mă uit la ea, apoi la mama, care evită privirea mea și se preface preocupată de o cană de ceai. Tata stă la geam, cu spatele la noi, ca și cum ar putea să dispară din mijlocul furtunii.

Nu-mi vine să cred că am ajuns aici. Că în casa în care am crescut, fiecare colțișor îmi devine străin. Când Radu m-a sunat să-mi spună că el și Mirela nu-și mai permit chiria și că vor veni „temporar” la noi, am simțit un nod în stomac. Dar nu am zis nimic. Cum să refuzi familia? Cum să spui „nu” când știi că părinții tăi ar face orice pentru copiii lor?

Primele zile au fost suportabile. Am încercat să fac loc, să ajut, să fiu înțelegătoare. Dar pe măsură ce cutiile Mirelei se înmulțeau și jucăriile copilului lor ocupau fiecare spațiu liber, am început să simt că nu mai am aer. Camera mea a devenit depozit pentru lucrurile lor, iar eu m-am mutat pe canapea.

— Irina, nu te supăra, dar poate ar trebui să te gândești să-ți cauți ceva al tău. Ești mare deja, nu? — mi-a spus Radu într-o seară, cu voce blândă, dar cu ochii reci.

Am simțit cum mi se strânge inima. Eu eram cea care rămăsese acasă să aibă grijă de părinți. Eu eram cea care îi ducea la doctor, care făcea cumpărăturile, care le asculta grijile. Radu plecase de ani buni și abia dacă dădea un telefon de Crăciun. Acum, el era eroul care „salva” familia aducându-și soția și copilul acasă.

Într-o seară, după ce Mirela a făcut o criză că nu găsește biberoanele printre lucrurile mele, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Mama a venit după mine.

— Mamă, nu te supăra pe ei… E greu și pentru ei. Știi cum e viața acum… — a încercat ea să mă liniștească.

— Dar pentru mine? Pentru mine cine are grijă? — am izbucnit eu.

Mama a tăcut. Și tăcerea ei a spus totul.

Zilele au început să semene una cu alta: certuri mărunte pe spațiu, pe cine spală vasele, pe cine face cumpărăturile. Mirela mă privea ca pe un intrus. Radu mă ignora sau îmi vorbea doar ca să-mi reproșeze ceva. Tata se retrăgea tot mai mult în camera lui.

Într-o duminică dimineață, când am vrut să-mi fac cafeaua, am găsit toate cănile mutate. Am întrebat-o pe Mirela unde sunt.

— Le-am pus sus, să nu ajungă copilul la ele. Poate ar trebui să-ți iei o cană doar pentru tine și s-o ții în cameră… dacă tot stai aici — mi-a spus cu un zâmbet fals.

M-am simțit umilită. Am ieșit din casă fără să spun nimic și am mers ore întregi prin oraș. M-am oprit într-un parc și m-am întrebat: unde e locul meu? Dacă nici acasă nu mai sunt binevenită, unde să mă duc?

Am început să caut chirii, dar salariul meu de la librărie abia îmi ajunge pentru mâncare și facturi. Prietenele mele au familiile lor sau stau cu chirie în garsoniere mici. M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire.

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu Radu — care mi-a spus că „nu pot sta toată viața pe capul părinților” — am izbucnit:

— Dar tu? Tu ai venit cu tot cu familie! Eu am rămas aici să-i ajut! De ce eu trebuie să plec?

S-a lăsat o liniște grea. Mama a început să plângă încet. Tata a ieșit din cameră și a spus doar atât:

— Nu mai pot… Nu mai pot cu atâta ceartă…

Atunci am realizat că nu mai e vorba doar despre mine sau despre ei. Casa noastră devenise câmp de luptă pentru toți.

În următoarele zile am încercat să evit conflictele, dar tensiunea plutea în aer. Într-o noapte, Mirela a venit la mine în camera improvizată din sufragerie.

— Irina… Știu că nu e ușor pentru tine. Nici pentru mine nu e. Dar trebuie să găsim o soluție… Poate putem împărți spațiul altfel? Sau poate găsim o garsonieră ieftină împreună?

Am privit-o lung. Era prima dată când vedeam vulnerabilitate în ochii ei.

— Nu știu… Nu știu dacă mai pot trăi așa… — i-am spus sincer.

A doua zi am mers la serviciu cu ochii umflați de nesomn și am povestit colegei mele, Camelia, prin ce trec.

— Știi câte fete ca tine cunosc? Toate rămân acasă să aibă grijă de părinți și ajung să fie date la o parte când apare „familia adevărată”. Nu e corect… — mi-a spus ea.

Am început să mă gândesc serios: oare chiar nu merit un loc al meu? Oare sacrificiul meu chiar nu valorează nimic?

Într-o seară, după multe discuții tensionate și lacrimi vărsate pe ascuns, am decis: voi încerca să-mi găsesc un colț doar al meu. Poate va fi greu, poate va fi singurătate la început, dar nu mai pot trăi ca o umbră în propria casă.

Acum scriu aceste rânduri dintr-o garsonieră micuță la marginea orașului. E liniște. Uneori mă simt vinovată că i-am lăsat pe ai mei singuri cu problemele lor. Alteori simt libertatea ca pe o gură de aer proaspăt.

Mă întreb: câte fete ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi avem curajul să ne cerem dreptul la propriul loc sub soare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?