Când Ioana a Sunat Plângând, Am Știut Că Nu Mai Pot Rămâne Nepăsătoare

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot, înțelegi? Glasul Ioanei răsuna spart prin telefon, amestecat cu suspine și ploaia care bătea în geamurile mele din apartamentul vechi de pe strada Lalelelor. Era trecut de ora zece seara, iar eu tocmai mă pregăteam să-mi fac un ceai de tei, când telefonul a vibrat insistent. Când am văzut numele ei pe ecran, inima mi-a sărit o bătaie.

— Ce s-a întâmplat, fata mea? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă, dar simțeam deja nodul acela vechi în gât, acela care apărea ori de câte ori copiii mei aveau necazuri.

— Nu mai suport presiunea asta! Toată lumea mă întreabă când facem și noi un copil. Colegii la birou, vecinii, chiar și bunica! Dar Vlad… Vlad nici nu vrea să audă. Zice că nu e momentul, că nu avem bani, că lumea e prea nebună. Și eu… eu simt că mă sufoc!

Am rămas tăcută câteva secunde. Știam prea bine ce simte Ioana. Și eu am trăit cu presiunea asta toată viața: să fiu soție bună, mamă devotată, gospodină exemplară. Dar vremurile s-au schimbat. Acum copiii noștri trăiesc altfel, dar tot sub povara așteptărilor.

— Ioana, ascultă-mă bine. Nu trebuie să faci nimic pentru alții. Nici pentru mine, nici pentru bunica, nici pentru nimeni. Doar pentru tine. Dar dacă simți că vrei un copil și Vlad nu e pregătit… poate ar trebui să vorbiți serios despre viitorul vostru.

A tăcut. Am auzit doar respirația ei grea.

— Mamă… dacă ne despărțim? Dacă rămân singură? Toată lumea o să zică că am eșuat.

— Mai bine singură decât nefericită, i-am spus cu voce joasă. Dar știam că nu e atât de simplu. Niciodată nu e.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la ea: „Mulțumesc că m-ai ascultat. Nu știu ce voi face, dar mă simt mai puțin singură.”

Am rămas cu telefonul în mână mult timp. M-am gândit la fratele ei, Radu, care locuiește la Cluj cu soția lui, Anca. Nici ei nu au copii și mereu evită subiectul când vin acasă de sărbători. Mama mea, bătrâna Elena, oftează mereu: „Ce rost are viața fără nepoți?”

În acea după-amiază am decis să merg la Ioana. Am găsit-o pe canapea, cu ochii roșii și părul ciufulit. Vlad era la serviciu.

— Mamă… tu ai fost vreodată nefericită cu tata?

Întrebarea m-a lovit ca un pumn în stomac. Tata a murit acum zece ani, dar încă simt lipsa lui ca pe o rană deschisă.

— Da, am fost. Au fost ani grei, când nu ne vorbeam cu zilele. Dar am rămas împreună pentru voi.

— Și ai regreta?

— Uneori da. Alteori nu. Viața nu e alb sau negru, Ioana.

A început să plângă din nou și m-am așezat lângă ea, ținând-o în brațe ca atunci când era mică.

Seara a venit Vlad acasă. Ne-a găsit împreună și s-a uitat la mine cu o privire obosită.

— Bună seara… Ce faceți?

— Vorbim despre viitor, Vlad. Despre ce vă doriți voi cu adevărat.

A oftat și s-a așezat lângă noi.

— Știu că Ioana își dorește un copil. Dar eu… mi-e frică. Mi-e frică să nu-l dezamăgesc, să nu fim pregătiți financiar… Sincer, nici nu știu dacă sunt făcut pentru asta.

Ioana l-a privit lung.

— Dar eu simt că dacă mai așteptăm mult… o să pierd totul: și șansa de a fi mamă, și relația cu tine.

Am simțit cum se adună tensiunea între ei ca un nor gros de furtună.

— Poate ar trebui să mergem la un consilier de cuplu, a spus Vlad încet.

Ioana a dat din cap aprobator.

Am plecat acasă târziu în noapte, cu sufletul greu dar și cu o urmă de speranță. Poate că nu pot rezolva eu problemele lor, dar pot fi acolo când au nevoie de sprijin.

În zilele următoare am început să mă gândesc la propriile mele așteptări. De ce îmi doresc atât de mult nepoți? Pentru că vreau să-mi umplu singurătatea? Pentru că așa „se face”? Sau pentru că vreau ca familia noastră să continue?

La Paști ne-am adunat toți la masă: Ioana și Vlad, Radu și Anca, mama Elena. Discuțiile despre copii au plutit în aer ca un parfum greu.

— Nu vă grăbiți, dragii mei! am spus la un moment dat. Fiecare are drumul lui în viață.

Mama m-a privit surprinsă.

— Tu chiar crezi asta?

— Da… cred că fericirea copiilor noștri e mai importantă decât orice tradiție.

Seara târziu, după ce toți au plecat, am rămas singură în bucătărie cu gândurile mele. M-am uitat la poza veche cu tata și copiii mici și am simțit un gol ciudat: dorința de a controla totul nu-mi adusese decât neliniște.

Poate că rolul meu acum nu mai e să dau sfaturi sau să pun presiune, ci doar să fiu acolo — martor tăcut al alegerilor lor.

Mă întreb: oare câte mame din România trăiesc aceeași frământare? Oare vom reuși vreodată să ne eliberăm de povara așteptărilor și să-i lăsăm pe copiii noștri să-și găsească singuri drumul spre fericire?