Când mama alege nora în locul fiului: Povestea mea despre durere, mândrie și un nou început

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să te văd cum îți bați joc de toți și de toate! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei, printre cutii și haine aruncate la întâmplare. Vlad, fiul meu, mă privea cu ochii goi, de parcă nu înțelegea ce se întâmplă. Irina, nora mea, stătea lângă ușă, cu mâinile strânse la piept, încercând să-și ascundă lacrimile.

Așa a început sfârșitul. Sau poate începutul. Nu știu nici acum.

Totul a pornit cu ani în urmă, când Vlad a adus-o pe Irina acasă, o fată simplă, dintr-o familie modestă din Bacău. Am simțit din prima clipă că e altfel decât celelalte fete cu care se afișase el: blândă, muncitoare, cu ochii mari și sinceri. M-am atașat de ea, poate mai mult decât ar fi fost normal. Poate pentru că, după moartea soțului meu, casa era prea goală, iar Vlad era tot mai absent, prins în afaceri dubioase și prietenii care nu-mi inspirau încredere.

La început, Vlad părea fericit. Dar, pe măsură ce timpul trecea, devenea tot mai irascibil, tot mai rece cu Irina. O auzeam plângând noaptea, dar dimineața își punea zâmbetul pe față și își vedea de treabă. Am încercat să vorbesc cu Vlad, dar m-a repezit de fiecare dată:

— Mamă, nu te băga! E treaba noastră!

Dar nu puteam să stau deoparte. Nu când vedeam cum Irina se stinge, zi după zi. Într-o seară, am găsit-o în bucătărie, cu ochii roșii și mâinile tremurânde. Am luat-o în brațe și am simțit cât de mică și fragilă e. Atunci am decis că nu mai pot să fiu doar o mamă care tace și înghite.

— Irina, dacă vreodată simți că nu mai poți, să știi că eu sunt aici. Nu ești singură.

A dat din cap, fără să spună nimic. Dar știam că m-a auzit.

Într-o zi, Vlad a venit acasă beat și a început să țipe la Irina din motive absurde. I-am spus să înceteze, dar m-a împins la o parte. Am simțit atunci că nu-l mai recunosc. Era fiul meu, dar nu mai era băiatul pe care-l crescusem cu atâta dragoste și sacrificii.

După acel episod, am avut o discuție lungă cu Irina. Mi-a povestit tot: despre nopțile în care Vlad nu venea acasă, despre banii pe care îi pierdea la jocuri, despre amenințările și jignirile care deveniseră rutină. Am plâns amândouă, ținându-ne de mână, ca două surori rănite de același bărbat.

— Nu vreau să stric familia, doamnă Mariana, dar nu mai pot. Mă simt captivă, nu mai am aer.

— Nu tu strici familia, Irina. Vlad a făcut-o deja. Eu nu pot să-l mai apăr.

În zilele următoare, Vlad a devenit tot mai agresiv. Într-o seară, a spart un pahar și a aruncat cioburile spre Irina. Atunci am simțit că s-a rupt ceva definitiv în mine. Am chemat poliția. Da, eu, mama lui. L-au luat pentru o noapte la secție, iar eu am rămas cu Irina, tremurând amândouă de frică și rușine.

A doua zi, am făcut ceea ce nu credeam vreodată că voi avea puterea să fac: i-am pus lucrurile lui Vlad în cutii și i-am spus să plece. A urlat la mine, m-a înjurat, m-a acuzat că mi-am ales nora în locul propriului copil.

— Nu mai ești mama mea! a strigat el, cu ochii plini de ură.

— Poate că nu mai sunt mama pe care o vrei tu, Vlad. Dar sunt femeia care nu mai poate accepta răul în casa ei.

A plecat trântind ușa, iar eu am rămas cu Irina, într-o liniște apăsătoare. Zilele care au urmat au fost un amestec de vinovăție și ușurare. Mă uitam la Irina cum încearcă să-și revină, cum începe să zâmbească timid, cum își recapătă încrederea. Am început să gătim împreună, să bem cafeaua dimineața pe balcon, să vorbim despre orice altceva decât despre Vlad.

Vecinii au început să vorbească. Unii mă priveau cu milă, alții cu dispreț. Sora mea, Lidia, mi-a spus că sunt nebună:

— Cum să-ți dai afară copilul? Sângele apă nu se face!

— Dar sângele poate otrăvi tot ce atinge, Lidia. Nu mai vreau să trăiesc în frică.

Au trecut luni de atunci. Vlad nu mi-a mai dat niciun semn. Uneori mă trezesc noaptea și mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am pierdut totul pentru o iluzie de pace. Dar apoi o văd pe Irina, cum își face planuri pentru viitor, cum începe să trăiască din nou, și simt că am salvat măcar o viață.

Poate că nu sunt o mamă bună. Poate că am ales greșit. Dar am ales să nu mai fiu complice la suferință. Am ales să fiu om înainte de toate.

Mă întreb: câți dintre noi avem curajul să alegem dreptatea în fața sângelui? Câți dintre noi suntem dispuși să pierdem totul pentru liniștea sufletului nostru?