Când mama soacră aproape ne-a destrămat familia: Povestea curajului și a unui nou început

— Nu te-ai săturat să stai degeaba? Ia mătura și fă curat în sufragerie! vocea ascuțită a mamei soacre a răsunat în toată casa, iar eu am încremenit în pragul ușii. Era ora șapte dimineața, iar Maria, fetița mea de doar doisprezece ani, stătea cu ochii în pământ, tremurând. Am simțit cum mi se strânge inima și, pentru o clipă, am vrut să cred că nu aud bine.

— Mamă, te rog, las-o pe Maria să-și termine temele. Are test la matematică azi, am spus încercând să-mi păstrez calmul.

— Test? Ce test? Să învețe să fie gospodină, nu să viseze cai verzi pe pereți! La ce-i folosește matematica dacă nu știe să spele pe jos?

Atunci am știut că ceva s-a rupt definitiv între noi. Mama soacră, Elena, venise la noi „să ne ajute”, după ce soțul meu, Radu, insistase că are nevoie de sprijin după operația la genunchi. Dar ajutorul ei s-a transformat rapid într-un coșmar. În fiecare zi, găsea motive să o certe pe Maria sau să mă critice pe mine: ba că nu gătesc destul de bine, ba că nu știu să țin casa în ordine, ba că Radu e obosit din cauza mea.

Într-o seară, după ce Maria s-a retras plângând în cameră, am încercat să vorbesc cu Radu.

— Radu, nu mai pot. Mama ta o tratează pe Maria ca pe o slugă. Nu e normal!

El a oftat adânc și a evitat privirea mea.

— E bătrână, are și ea felul ei… Poate exagerezi tu. Știi că nu-i place când vede dezordine.

— Nu exagerez! O urmăresc de zile întregi. Maria nu mai vrea să vină acasă de la școală. Ți se pare normal?

Radu a tăcut. Știam că îi e greu să se pună împotriva mamei lui, dar eu nu mai puteam suporta. În noaptea aceea am plâns până târziu, gândindu-mă la copilăria mea și la promisiunea pe care mi-am făcut-o: că nu voi lăsa niciodată pe nimeni să-mi rănească copilul.

Zilele au trecut greu. Elena devenea tot mai autoritară. Îi spunea Mariei că e leneșă, că nu va ajunge nimic în viață dacă nu învață să muncească. Odată chiar i-a aruncat caietul cu teme la gunoi: „Nu-ți trebuie prostii din astea!”

Într-o după-amiază ploioasă, am găsit-o pe Maria ascunsă sub masă, cu lacrimi șiroind pe obraji.

— Mami, pot să merg la bunica Ana? Nu vreau să mai stau aici…

Atunci am simțit că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe mama mea și i-am povestit totul. A doua zi a venit la noi și a stat de vorbă cu Radu.

— Radu, dacă nu-ți aperi copilul acum, când crezi că vei putea s-o faci? Ce fel de tată vrei să fii?

Radu părea sfâșiat între două lumi. Îl vedeam cum se frământă nopți întregi. Într-un final, într-o seară tensionată, când Elena a început iar să țipe la Maria pentru că nu spălase vasele destul de bine, Radu a izbucnit:

— Mamă! Ajunge! Nu mai vreau să-mi văd copilul plângând din cauza ta! Dacă nu poți să te porți frumos cu noi, te rog să pleci!

Elena a rămas fără glas. Pentru prima dată în viața mea am văzut-o vulnerabilă. S-a ridicat încet și a plecat în camera ei fără un cuvânt.

A doua zi dimineață și-a făcut bagajele și a plecat la sora ei din Bacău. Casa noastră a rămas tăcută zile întregi. Maria părea încă speriată, dar încet-încet a început să zâmbească din nou.

Nu a fost ușor. Radu s-a simțit vinovat mult timp. Elena ne-a sunat de câteva ori și ne-a acuzat că suntem nerecunoscători. Vecinii au început să bârfească: „Cum să-ți dai afară mama din casă?” Dar eu știam că am făcut ce trebuia pentru copilul meu.

Am început terapie de familie. Am vorbit deschis despre tot ce s-a întâmplat. Maria a spus pentru prima dată cât de mult a rănit-o comportamentul bunicii. Radu a plâns și el; mi-a mărturisit că toată viața lui a trăit sub presiunea Elenei și că îi era teamă să-i spună „nu”.

Au trecut luni până când am simțit că suntem din nou o familie. Am redecorat sufrageria împreună, am mers în excursii scurte la munte și am început să gătim împreună duminica. Maria a luat premiul întâi la matematică și mi-a spus: „Mami, acum mă simt în siguranță acasă.”

Uneori mă gândesc la Elena. Oare ea suferă? Oare va putea vreodată să-și recunoască greșelile? Dar știu sigur un lucru: niciun părinte nu ar trebui să permită ca propriul copil să fie rănit — nici măcar de familie.

M-am întrebat adesea: câți dintre noi avem curajul să ne apărăm copiii chiar și atunci când asta înseamnă să ne punem împotriva celor dragi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?