Când Mamele Noastre Au Devenit Prietene: Povestea Unei Nopți Care Ne-a Schimbat Destinul

— Nu pot să cred că faceți asta pe fugă! a izbucnit mama, privindu-mă cu ochii umezi, în timp ce Vlad încerca să-și ascundă nervozitatea sub masa rotundă din colțul cafenelei. Pe masa dintre noi, ceștile de cafea tremurau ușor, ca și cum ar fi simțit tensiunea din aer.

Tata, cu sprâncenele ridicate, încerca să tempereze spiritele: — Hai, Mariana, lasă copiii să decidă. Dar mama nu se lăsa înduplecată. — Nu e vorba doar de ei! E vorba de familie, de tradiție! Ce o să zică lumea?

În colțul opus, mama lui Vlad, doamna Stanciu, își aranja nervos eșarfa. — Și eu am aflat abia azi! De ce nu ne-ați spus mai devreme? Vreți să ne faceți de râs?

M-am simțit prinsă între două lumi. Pe de o parte, iubirea mea pentru Vlad, pe de alta, așteptările părinților. Îmi simțeam inima bătând nebunește, iar palmele îmi transpirau. Vlad mi-a strâns mâna sub masă și mi-a șoptit: — Hai să plecăm. Să facem totul cum vrem noi.

Dar nu era atât de simplu. Mamele noastre, Mariana și Camelia, s-au privit pentru prima dată cu adevărat. Era ca și cum două oglinzi s-ar fi întâlnit: fiecare vedea în cealaltă propriile frici și ambiții. Într-o clipă, au trecut de la indignare la o complicitate neașteptată.

— Poate ar trebui să organizăm noi nunta, a spus Camelia, cu un zâmbet forțat. Să fie totul ca la carte.

Mama a prins ideea din zbor: — Da! Nu putem lăsa copiii să se facă de râs cu o nuntă pe fugă. Trebuie să fie ceva frumos, cu toți prietenii și rudele.

Vlad a oftat adânc. — Nu vrem o nuntă mare. Vrem ceva simplu, doar pentru noi.

Dar nimeni nu ne mai asculta. În câteva minute, mamele noastre făceau deja planuri: lista invitaților, meniul, sala de evenimente. Tata și domnul Stanciu schimbau priviri resemnate peste ceștile de cafea.

În acea seară am plecat acasă cu un nod în gât. Vlad m-a condus până la ușa blocului și m-a sărutat pe frunte.

— O să găsim o soluție. Promit.

Dar zilele următoare au fost un carusel de telefoane, vizite și certuri. Mama venea acasă cu reviste de mirese și cataloage de rochii. Camelia mă suna zilnic să mă întrebe dacă am ales deja formația sau dacă vreau porumbei albi la ieșirea din biserică.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama despre lista invitaților (ea voia 150 de oameni, eu maximum 30), am izbucnit:

— Nu e nunta ta! E a mea! Vreau să fie simplu!

Mama a început să plângă. — Tu nu înțelegi cât am visat la ziua asta…

Am fugit în camera mea și am plâns până târziu. Vlad mă suna și încerca să mă liniștească:

— Hai să fugim undeva. Să ne căsătorim doar noi doi.

Dar nu puteam. Simțeam că dacă fac asta, îi voi răni pe toți cei care mă iubesc. Și totuși… cine mă mai vedea pe mine în toată povestea asta?

În weekend am mers la părinții lui Vlad. Camelia pregătise prăjituri și un dosar gros cu idei pentru nuntă.

— Uite, am găsit un local superb lângă Snagov! Și am vorbit deja cu o firmă de decoruri…

Vlad a explodat:

— Mamă, nu vreau nimic din toate astea! De ce nu poți să mă asculți?

Camelia s-a înroșit la față și a început să tremure.

— Eu doar încerc să vă ajut…

Domnul Stanciu a intervenit calm:

— Camelia, lasă-i pe copii să decidă.

Dar era prea târziu. Mamele noastre deveniseră o echipă: două femei care nu se suportaseră niciodată până atunci, unite acum împotriva dorințelor noastre.

Într-o zi, Vlad mi-a trimis un mesaj: „Nu mai pot. Parcă nici nu mai e despre noi.”

Am simțit cum totul se destramă. Am mers la el acasă și am stat pe banca din fața blocului ore întregi.

— Ce facem? l-am întrebat printre lacrimi.

— Nu știu… Parcă suntem niște marionete în spectacolul lor.

Am decis atunci să le spunem părinților că anulăm nunta. Când le-am dat vestea, mamele noastre au izbucnit în lacrimi și reproșuri.

— Voi chiar nu vă gândiți la noi? a strigat mama.
— Dar la noi cine se gândește? am răspuns eu printre suspine.

A fost nevoie de luni întregi ca lucrurile să se liniștească. Am mers la consiliere de cuplu și am învățat să punem limite. Până la urmă, ne-am căsătorit într-o zi de joi, doar noi doi și doi martori la starea civilă. Fără rochie albă, fără porumbei, fără orchestră.

Mamele noastre nu au vorbit cu noi câteva luni. Dar încet-încet au început să accepte că viața noastră nu e despre visurile lor neîmplinite.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: De ce e atât de greu să fii tu însuți când toți ceilalți cred că știu mai bine ce te face fericit? Oare câți dintre noi trăim viețile altora fără să ne dăm seama?