Când mi-au vrut să-mi ia numele și copilul: Povestea unei mame din România

— Nu ești destul de bună pentru fiul meu! Ți-am spus de la început, Irina! Ți-am spus!

Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria mică din apartamentul nostru de la etajul patru. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. Nu era prima dată când auzeam cuvintele astea, dar în seara aceea, după ce Marian plecase la serviciu de noapte, ele au căzut ca un verdict. Mă simțeam ca o străină în propria casă, iar băiețelul meu, Darius, dormea liniștit în camera lui, neștiind că lumea lui urma să se schimbe.

— Nu vreau să mai aud că îl cheamă Darius Popescu! El trebuie să poarte numele nostru, nu al tău! a continuat ea, cu ochii scânteind de furie.

M-am ridicat încet de la masă, încercând să-mi adun curajul. — Darius e copilul meu la fel de mult cât e și al vostru. Numele lui e parte din mine. Nu pot să-l las fără rădăcini.

— Rădăcinile lui sunt aici, la familia Stoica! a trântit ea pumnul în masă. — Tu nu ești decât o fată săracă din provincie care a avut noroc că l-a prins pe Marian!

Mi-am mușcat buza să nu plâng. În mintea mea, se derulau toate momentele în care Marian mă apăra, dar și toate dățile când tăcea și lăsa ca mama lui să mă strivească sub greutatea cuvintelor ei. În acea seară, am simțit pentru prima dată că nu mai am pe nimeni.

A doua zi dimineață, Marian s-a întors obosit de la muncă. L-am privit cu speranță, dar el a evitat privirea mea.

— Mama are dreptate, Irina. Poate ar trebui să ne gândim serios la numele lui Darius. E tradiție în familia noastră… Și tu știi cât ține mama la asta.

— Dar eu? Eu nu contez? am șoptit, simțind cum mi se frânge inima.

— Nu vreau scandal, Irina. Nu acum. Am destule pe cap la serviciu…

Am simțit cum zidurile casei se strâng în jurul meu. În zilele următoare, Viorica a început să vină tot mai des, să-l ia pe Darius la plimbare fără să mă întrebe, să-i spună povești despre „adevărata familie” și despre cum „mama lui nu știe ce e mai bine pentru el”.

Într-o zi, când am venit mai devreme de la serviciu, am găsit-o pe Viorica cotrobăind prin dulapurile mele. Când m-a văzut, a ridicat din umeri:

— Caut niște acte. Trebuie să-l înscriem pe Darius la grădiniță cu numele Stoica. E spre binele lui.

Am simțit cum mă sufoc. — Nu aveți niciun drept! Darius e copilul meu!

— O să vezi tu cine are drepturi! a răspuns rece.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat ore întregi la Darius cum doarme, cu obrăjorii lui rotunzi și părul ciufulit. Am știut atunci că trebuie să lupt pentru el, chiar dacă asta însemna să mă pun împotriva propriei mele familii.

Am început să caut informații despre custodie și drepturile părintești. Am vorbit cu o avocată, doamna Lupu, care m-a privit cu compasiune:

— Irina, ai drepturi egale ca mamă. Nimeni nu poate schimba numele copilului fără acordul tău. Dar trebuie să fii pregătită: familia soțului tău poate încerca orice.

În zilele care au urmat, Marian s-a îndepărtat tot mai mult. Vorbea puțin cu mine și tot mai mult cu mama lui. Într-o seară, după ce Darius adormise, Marian mi-a spus:

— Mama vrea să mergem la notar să semnezi acordul pentru schimbarea numelui.

— Nu o să semnez niciodată! am izbucnit eu. — Darius e fiul meu și nu o să-l las fără identitate!

A urmat o ceartă cumplită. Marian a plecat trântind ușa, iar eu am rămas singură cu frica și disperarea mea. A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „M-am dus la mama. Gândește-te bine ce vrei.”

Au urmat săptămâni de teroare psihologică: telefoane de amenințare de la Viorica, priviri acuzatoare din partea vecinilor care șușoteau că „Irina nu-și respectă soacra”, presiuni din partea părinților mei care îmi spuneau să cedez „pentru liniștea familiei”.

Dar eu nu puteam ceda. Nu după tot ce trăisem alături de Darius: primele lui cuvinte, nopțile nedormite când îi scădea febra, bucuria când îl vedeam alergând prin parc strigând „mami!”.

Într-o zi, Viorica a venit cu un avocat și mi-a spus că vor deschide proces pentru custodie comună dacă nu cedez.

— O să vezi tu cum e să fii mamă doar pe hârtie! a zis ea cu răutate.

Atunci am simțit că trebuie să-mi găsesc vocea. Am mers la Protecția Copilului, am vorbit cu psihologi și asistenți sociali. Am adunat martori care puteau confirma cât de implicată eram în viața lui Darius.

Procesul a durat luni întregi. În sala de judecată, Viorica plângea teatral și spunea că eu sunt „instabilă” și „nu pot oferi un viitor copilului”. Marian stătea cu capul plecat și nu spunea nimic.

Când judecătoarea m-a întrebat de ce țin atât de mult la numele copilului meu, am răspuns cu voce tremurată:

— Pentru că numele e legătura noastră. Pentru că vreau ca fiul meu să știe cine este și de unde vine. Pentru că nu vreau ca el să fie doar un pion într-o luptă de orgolii.

Când am ieșit din tribunal cu hotărârea favorabilă mie – Darius rămânea cu numele Popescu-Stoica și custodia principală era la mine – am simțit pentru prima dată după luni întregi că pot respira.

Marian s-a mutat definitiv la mama lui. Relația noastră s-a destrămat iremediabil. Dar eu am rămas cu Darius și cu convingerea că am făcut ceea ce trebuia.

Uneori mă întreb: câte mame din România trec prin astfel de lupte tăcute? Câte dintre noi își găsesc curajul să spună „nu” când toți ceilalți le cer să tacă? Dacă ai fi fost în locul meu… ai fi avut puterea să lupți până la capăt?