Când oaspeții nu mai pleacă: Un Paște care mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi găsesc locul printre farfuriile murdare și râsetele zgomotoase din sufragerie. Sora mea, cu care împărțeam camera în copilărie, m-a privit surprinsă, cu o felie de cozonac în mână, de parcă nu înțelegea ce se întâmplă.

Era a zecea zi de când rudele noastre din Bacău și Pitești ne invadaseră apartamentul din București. De Paște, mama a insistat să-i primim pe toți: unchiul Costel cu soția lui, mătușa Florica, verișoara Raluca cu cei doi copii mici și, desigur, bunica. „E doar pentru câteva zile, Maria, nu fi așa rigidă”, mi-a spus mama, cu acel ton cald care nu acceptă refuzuri. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, iar eu am început să mă simt ca o străină în propria casă.

În fiecare dimineață, mă trezeam cu zgomotul cratițelor și mirosul de ciorbă rămasă de cu seară. Baia era mereu ocupată, iar singurul moment de liniște era când mergeam la supermarket, deși și acolo mă urmărea lista interminabilă de cumpărături. Copiii verișoarei alergau prin casă, trăgând de pisica mea, iar bunica se plângea că nu găsește telecomanda. Tata încerca să-și păstreze calmul, ascunzându-se în balcon cu o țigară, dar îl vedeam cum oftează adânc de fiecare dată când cineva îi cerea să mute mașina sau să repare ceva.

— Maria, nu vrei să faci și tu niște sarmale? — mă întreba mătușa Florica, de parcă nu aș fi gătit deja de trei ori în ziua aia.

— Maria, vezi că s-a terminat pâinea! — striga cineva din bucătărie.

— Maria, unde ai pus aspiratorul? — venea altă voce.

La început, am încercat să fiu amabilă. Să zâmbesc, să ajut, să nu deranjez. Dar, pe măsură ce zilele treceau, simțeam cum mă sufoc. Nu mai aveam niciun colț doar al meu. Nu mai aveam liniște, nici spațiu, nici răbdare. Și, cel mai rău, nu mai aveam curajul să spun ce simt.

În a douăsprezecea zi, după ce am găsit din nou chiuveta plină și pe cineva dormind în patul meu, am simțit că explodez. Am ieșit pe balcon, cu ochii în lacrimi, și l-am găsit pe tata.

— Tata, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa. E casa noastră, dar eu nu mai am loc în ea. De ce nu pleacă nimeni? — am șoptit, încercând să-mi stăpânesc vocea.

Tata m-a privit lung, apoi a dat din umeri.

— Știi cum e la noi, Maria. La români, casa e mereu deschisă. Nu poți să-i dai afară, se supără. O să plece ei, ai răbdare.

Dar răbdarea mea se terminase. În noaptea de Înviere, când toți s-au întors de la biserică și au început să cânte „Hristos a înviat” cu paharele de vin în mână, am simțit că nu mai pot să joc teatru. Am intrat în sufragerie și am ridicat vocea:

— Vreau să vă spun ceva! Știu că e sărbătoare și că vă iubesc pe toți, dar nu mai pot. Casa asta e prea mică pentru atâția oameni. Am nevoie de spațiu, de liniște, de viața mea înapoi. Vă rog, găsiți-vă alt loc unde să stați, măcar pentru câteva zile!

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Mama m-a privit ca și cum i-aș fi dat o palmă. Unchiul Costel a început să bombăne despre „tineretul din ziua de azi”, iar bunica a lăcrimat, spunând că nu mai e respectată bătrânețea. Mătușa Florica s-a ridicat brusc și a început să-și strângă lucrurile, făcând un spectacol din fiecare mișcare.

— Maria, nu te recunosc! — a spus mama, cu vocea tăiată. — Cum poți să fii așa egoistă?

Am simțit cum mi se strânge inima, dar nu am dat înapoi.

— Nu sunt egoistă, mamă. Sunt doar obosită. Și cred că merit și eu să mă simt acasă la mine.

A doua zi, casa s-a golit treptat. Fiecare a plecat cu supărarea lui, cu priviri aruncate pe furiș și cu vorbe nespuse. Mama nu mi-a vorbit două zile. Tata a încercat să mă împace, spunând că „o să treacă”.

Au trecut câteva săptămâni până când lucrurile au revenit la normal. Dar ceva s-a schimbat în mine. Am învățat că nu e greșit să pui limite, chiar dacă doare. Că nu trebuie să fii mereu gazda perfectă, dacă asta te distruge pe dinăuntru. Și că familia nu înseamnă să te pierzi pe tine pentru confortul altora.

Uneori mă întreb: oare chiar am fost egoistă? Sau, pentru prima dată, am avut curajul să fiu sinceră cu mine însămi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?