Când propria fiică îți spune: „Tu te bucuri, iar noi ne înecăm în datorii” – Povara unei pensii care nu mai e doar a ta

— Tu chiar nu vezi? Tu te bucuri de pensie, ieși la cafea cu prietenele, iar noi ne înecăm în datorii!
Cuvintele Irinei au căzut ca un trăsnet în sufrageria mică, tapetată cu amintiri și fotografii de familie. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi s-a oprit pe poza ei de la absolvire. Atunci era fericită. Atunci încă mă privea cu ochi blânzi.
— Irina, nu e chiar așa… am încercat să spun, dar vocea mi s-a stins.
— Ba da, mamă! Tu nu vezi cât ne chinuim? Vlad abia mai doarme de griji, eu nu mai știu cum să fac față la serviciu și acasă… Și tu? Tu te plimbi prin parc ca și cum ai fi în vacanță!
Am simțit cum mă sufoc. Parcă aerul din apartament devenise prea greu, prea dens. M-am ridicat încet și am mers la fereastră. Blocurile gri, aceleași de zeci de ani, păreau acum mai reci ca niciodată.

Nu mi-am imaginat niciodată că bătrânețea va fi așa. Când m-am pensionat, după 38 de ani ca educatoare la grădinița din cartier, am crezut că o să fie liniște. Că o să am timp să citesc, să merg la teatru cu prietenele mele — Maria și Lenuța — sau să stau pur și simplu pe bancă în parc, privind copiii altora cum se joacă. Dar liniștea asta s-a transformat într-o vinovăție apăsătoare.

Irina și Vlad s-au mutat înapoi la mine acum un an, după ce banca le-a luat apartamentul. Au venit cu tot cu cei doi copii — Andreea și Radu — și cu toate grijile lor. La început am fost bucuroasă: casa era iar plină de viață. Dar curând au apărut discuțiile despre bani. Facturile s-au dublat, mâncarea nu mai ajungea niciodată, iar pensia mea părea tot mai mică.

— Mamă, ai putea să ne ajuți mai mult…
— Mamă, nu ai ceva pus deoparte?
— Mamă, tu nu înțelegi cât e de greu azi…

La început am dat tot ce aveam. Am renunțat la micile mele bucurii: nu mi-am mai luat haine noi de ani de zile, nu am mai mers la coafor decât o dată pe an. Am început să număr fiecare leu. Când mergeam la piață cu Maria și Lenuța, mă prefăceam că nu mi-e poftă de cireșe sau de brânză bună. Dar oricât aș fi dat, niciodată nu era destul.

Într-o zi, am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o încet.
— Nimic… Nu pot să mai duc așa. Vlad e tot mai nervos, copiii mă simt mereu obosită… Și tu… tu pari că nu vezi nimic!
Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi. Atunci am simțit pentru prima dată că nu mai sunt mama care poate repara totul.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea mea. De atunci, orice gest al meu era interpretat greșit. Dacă îmi cumpăram o carte sau o prăjitură, Irina mă privea cu reproș. Dacă ieșeam cu prietenele mele la cafea — singura mea evadare — Vlad ofta zgomotos și spunea: „Noi n-avem bani nici de pâine și tu te distrezi!”

Într-o duminică, când am venit acasă cu o pungă de mere și două eclere — mici răsfățuri pentru nepoți — am găsit-o pe Irina așteptându-mă în hol.
— De unde ai avut bani pentru astea?
— Sunt doar niște mere și două prăjituri…
— Da? Și noi ce mâncăm mâine?
Mi-au dat lacrimile. Am lăsat punga jos și m-am dus în camera mea.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, la cum mă certa când eram mică dacă risipesc ceva sau dacă cer prea mult. Dar eu n-am vrut niciodată să-mi fac copiii să se simtă povară. Acum însă simțeam că orice aș face e greșit.

Maria m-a sunat a doua zi.
— Ce-ai pățit, dragă? Nu te-am văzut ieri la biserică.
I-am povestit totul printre suspine.
— Nu ești tu de vină! Copiii tăi trebuie să-și poarte singuri crucea. Tu ți-ai făcut datoria.
Dar oare chiar așa e? Cum să nu-i ajuți când îi vezi disperați?

Într-o seară, după ce copiii adormiseră, Vlad a intrat la mine în cameră.
— Mamă-soacră… Știu că nu e ușor pentru nimeni. Dar poate ar trebui să vindem apartamentul și să ne mutăm undeva mai ieftin. Așa scapi și tu de griji.
M-a durut propunerea lui ca un pumnal răsucit în rană. Casa asta era tot ce aveam — aici crescuse Irina, aici murise soțul meu, aici aveam toate amintirile mele.

— Nu pot… Nu pot să renunț la casa asta!
— Atunci trebuie să găsim altă soluție…

De atunci, atmosfera a devenit irespirabilă. Irina abia îmi vorbea. Nepoții mă evitau. M-am simțit străină în propria casă.

Într-o zi m-am dus la cimitir, la mormântul soțului meu.
— Gheorghe… Ce să fac? Unde am greșit? Oare chiar nu mai am dreptul la puțină liniște?

Când m-am întors acasă, Irina mă aștepta pe hol.
— Mamă… Îmi pare rău pentru ce ți-am spus. Dar nu mai pot… Nu mai pot trăi cu atâta presiune.
Am plâns amândouă mult timp fără cuvinte.

De atunci încercăm să vorbim mai deschis. Încercăm să găsim soluții împreună — poate Vlad va pleca la muncă în Germania câteva luni; poate Irina va lua un al doilea job; poate eu voi găsi curajul să cer ajutorul statului pentru un supliment la pensie.

Dar rana rămâne: când devii mamă, oare renunți pentru totdeauna la tine? Sau ai dreptul să-ți tragi sufletul măcar la bătrânețe?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ce ați face în locul meu? Unde se termină datoria de părinte și unde începe dreptul la liniște?