Când propriul copil te acuză: Mărturia unei mame pe muchie de cuțit

— Nu mai pot, mamă! M-ai sufocat toată viața! Ți-ai bătut joc de mine!

Cuvintele Anei mi-au tăiat respirația ca un cuțit. Eram în sufrageria noastră mică din cartierul Titan, la masa veche pe care o lustruisem cu grijă înainte să vină. Era ziua ei de naștere, 17 ani. Am pregătit sarmale, prăjitură cu mere, tot ce-i place. Venise și fratele meu, Ilie, cu soția lui, și câțiva prieteni de-ai Anei. În loc de zâmbete și urări, m-am trezit cu ochii tuturor ațintiți asupra mea, după ce Ana a izbucnit.

— Ana, te rog… Nu înțeleg ce spui. Am făcut tot ce am putut pentru tine! am șoptit, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și neputință.

— Ai făcut totul pentru tine! Să-ți fie milă lumea! Să pari martira perfectă! Dar pe mine cine m-a întrebat ce vreau? Ai decis tu totul! Niciodată nu m-ai ascultat!

M-am uitat la Ilie, care a dat din umeri neputincios. Soția lui a încercat să schimbe subiectul, dar Ana a continuat:

— Și banii de la tata? Unde sunt? Mi-ai spus mereu că nu are, dar eu știu că trimitea bani! Ai mințit!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am muncit douăzeci de ani ca să-i fie ei bine. Am spălat scări, am făcut curățenie la birouri noaptea, am vândut legume în piață sâmbăta. Niciodată nu am păstrat nimic pentru mine. Totul era pentru ea: hainele cele mai bune, meditații la matematică, tabere la munte.

— Ana, tatăl tău nu a trimis niciodată bani regulat. Știi bine că abia dacă răspundea la telefon… Am făcut totul singură!

— Minți! L-am găsit pe Facebook și mi-a spus că îți trimitea bani lunar! Ai cheltuit tot pe tine!

M-am prăbușit pe scaun. Nu mai aveam putere să mă apăr. Oare unde am greșit? Oare sacrificiul meu nu a fost destul? Sau poate am greșit că am încercat să fiu și mamă, și tată? Când a plecat Mihai, soțul meu, Ana avea doar doi ani. Nu a mai vrut să audă de noi. L-am sunat luni întregi, i-am scris scrisori, dar el era deja cu alta. Ana nu-și amintește nimic din acea perioadă. Eu însă nu pot uita nicio clipă.

După ce au plecat invitații, am rămas singură în bucătărie. Ana s-a încuiat în cameră și a dat drumul la muzică tare. Am strâns farfuriile cu mâinile tremurânde. Mi-am amintit cum mergeam cu ea de mână la grădiniță, cum îi făceam codițe dimineața și îi puneam sandvișuri în ghiozdan. Cum plângea când nu aveam bani de excursii și îi promiteam că data viitoare va merge sigur.

A doua zi dimineață, Ana a ieșit din cameră fără să mă privească.

— Plec la școală.

— Ana… putem vorbi?

— Nu avem ce vorbi. Oricum nu mă asculți niciodată.

Ușa s-a trântit după ea. Am rămas privind spre holul gol. M-am întrebat dacă toate mamele trec prin asta sau doar eu sunt blestemată să-mi văd copilul transformându-se într-un străin.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Ana venea târziu acasă, nu-mi răspundea la mesaje. Într-o seară, am găsit-o plângând în baie.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic! Lasă-mă în pace!

Am încercat să o iau în brațe, dar m-a respins.

— De ce nu mă lași să trăiesc cum vreau eu? De ce trebuie să fiu mereu cea mai bună? De ce trebuie să mă compari cu toți copiii vecinilor?

Mi-am dat seama că poate am pus prea multă presiune pe ea. Că dorința mea de a-i oferi tot ce n-am avut eu s-a transformat într-o povară pentru ea.

Într-o duminică dimineață, Ilie a venit la mine cu o cafea.

— Magda, nu te mai frământa atât. Copiii sunt nedrepți uneori. Dar poate ar trebui să-i spui adevărul despre Mihai. Să știe prin ce ai trecut.

— Nu vreau să-i vorbesc urât despre tatăl ei…

— Nu-i vorba să-l vorbești de rău. Dar are nevoie să știe adevărul ca să înțeleagă de ce ai făcut anumite alegeri.

Am stat mult pe gânduri. În acea seară, am bătut la ușa Anei.

— Pot intra?

Nu mi-a răspuns, dar am intrat oricum.

— Ana… știu că ești supărată pe mine. Poate ai dreptate. Poate am greșit mult față de tine. Dar vreau să știi că tot ce am făcut a fost din dragoste și disperare. Tatăl tău… nu a vrut să fie parte din viața noastră. Nu mi-a trimis bani decât foarte rar și atunci îi foloseam pentru chirie sau facturi. Dacă vrei, poți vedea extrasele bancare… Nu am avut niciodată nimic al meu.

Ana s-a uitat la mine cu ochii roșii.

— Atunci de ce nu mi-ai spus niciodată? De ce trebuia să aflu de la el?

— Pentru că nu voiam să suferi mai mult decât ai suferit deja…

A izbucnit în plâns și m-a lăsat s-o țin în brațe pentru prima dată după mult timp.

Au trecut luni până când relația noastră s-a reparat cât de cât. Încercăm să ne ascultăm una pe alta mai mult. Dar rana rămâne acolo — frica mea că n-am fost o mamă destul de bună și frica ei că a fost mințită.

Uneori mă întreb: oare sacrificiul unei mame poate fi vreodată înțeles cu adevărat? Sau suntem condamnați să fim judecați tocmai de cei pentru care ne-am dat viața?